Europa, continentul minciunii și făradelegii… legale! (II)

Cum s-a născut acest curent care, repet pentru a nu știu cîta oară, nu a negat niciodată dramele, suferințele, nedreptățile provocate de nazism milioanelor de evrei care i-au căzut victime, ci critică minciunile pe care sioniștii le impun cu autoritatea conferită de cumpărarea, coruperea conducătorilor creștini din Europa?



Citez în continuare din cartea mea rînduri scrise acum cîțiva ani (și profit de ocazie să îi răspund d-lui. „Jan Valjean“: cartea mea nu a fost niciodată la vînzare, dar poate fi descărcată gratuit de pe internet, de pe multe site-uri).

„În jurul anului 1950 a început și în scurt timp s-a extins în întreaga lume „negaționismul” (sau „revizionismul”), al cărui promotor a fost francezul Paul Rassinier (1906-1967), fost luptător în Rezistența franceză, fost deținut în lagărele naziste; acesta a pornit, în cărțile sale, de la faptul că multe dintre poveștile apărute despre lagărele de concentrare erau false, nu aveau nici o legătură cu ceea ce văzuse el cu ochii lui în timp ce era deținut în lagărele Buchenwald și Mittelbau-Dora. Fără a contesta ceea ce era incontestabil (faptul că milioane de evrei din Europa ocupată de naziști au fost ridicați din locuințele lor, deposedați de averi și închiși în lagăre de concentrare, unde mulți și-au pierdut viața), negaționiștii contestau faptul că „soluția finală” (inițiată de altfel de evreul nazist Heydrich) ar fi urmărit uciderea evreilor, contestau numărul de victime avansat după război și care creștea de la un an la altul și contestau existența camerelor de gazare din lagărele naziste.

O dată cu prăbușirea socialismului, începînd chiar cu anul 1990 (cazul Franței), Europa deja condusă pe deplin de evreii sioniști a transformat negaționismul în infracțiune pedepsită cu închisoarea. În scurt timp, negarea sau diminuarea efectelor holocaustului, incriminate pentru prima dată în deceniul 9 în Israel, au devenit infracțiune în 16 țări (Israelul, 12 state membre UE, Elveția, Liechtenstein și Bosnia-Herțegovina).

Pînă la momentul scrierii acestor rînduri, am identificat peste 100 de persoane (din peste 20 de țări) pe care sioniștii le-au trecut pe lista negaționiștilor, dintre care cel puțin 32 de persoane au suferit represiunea statelor creștine (condamnate cu executarea pedepsei în închisoare, cu suspendarea acesteia ori cu amendă, extrădate sau expulzate) pentru că au negat holocaustul. Recordurile le dețin Germania și Franța, care au condamnat 11 și respectiv 9 negaționiști. De menționat faptul că nu există o listă completă a negaționiștilor, ci pentru identificarea acestora a trebuit să trec dintr-un link într-altul și să fac multe alte cercetări adiacente. Fără îndoială, numărul real al “negaționiștilor” este mult mai mare.

Cele mai cunoscute dintre aceste cazuri se referă la marele filozof francez Roger Garaudy, condamnat de justiția franceză (v. nota de la cap. XX), la profesorul universitar francez Robert Faurisson (ns. 1929), atacat în stradă în anul 1989 fiindu-i zdrobită falca (atac revendicat de o grupare necunoscută, “Fiii memoriei evreiești”), dat afară din învățămîntul superior în anul 1991 și condamnat de mai multe ori de justiție pentru negarea existenței camerelor de gazare (întrucît în decembrie 2006 a participat la Conferința pentru revizuirea viziunii globale asupra holocaustului, organizată la Teheran, președintele Franței, Jacques Chirac, a cerut deschiderea unei anchete cu privire la discursul pe care Faurisson l-a pronunțat cu această ocazie) sau inginerul francez Vincent Reynouard (ns. 1969), tatăl a 8 copii, care și-a pierdut calitatea de profesor după ce i s-au descoperit în calculator documente care negau holocaustul iar între 1992-2008 a suferit 4 condamnări penale (1992 – condamnat la o lună de închisoare cu suspendare și 5.000 de franci amendă pentru faptul că trimisese unor elevi laureați ai concursului „Rezistență și deportare” scrisori însoțite de fotocopii ale unor documente care contestau existența camerelor de gazare; 2004 – condamnat la 2 ani de închisoare dintre care 6 luni cu executare; 2007 – condamnat la 1 an de închisoare și 10.000 de euro amendă pentru că a scris broșura „Holocaustul, ceea ce vi se ascunde”, 2008 – condamnat la 1 an închisoare în Belgia).

Alte nume celebre de negaționiști francezi sînt cele ale regizorului Claude Autant-Lara (1901-2000) și scriitorului Louis-Ferdinand Celine (1894-1961).

Franța ne oferă și cazul negaționistului cu cel mai tragic sfîrșit: Francois Duprat (1941-1978), cofondator în anul 1972, împreună cu un alt negaționist francez, Jean-Marie Le Pen (ns. 1928), al partidului naționalist Frontul Național, a fost ucis în urma exploziei unei bombe plantate în mașina sa (desigur, autorii atentatului au rămas neidentificați). Este adevărat însă că naționalismul lui Duprat nu i-a atras numai ura evreilor.

Din Germania, îi amintesc pe Ernst Christof Friedrich Zundel (ns. 1939), german emigrat în anul 1958 în Canada (aici, în anii ’70, a înființat editura Samisdat, care, în cîțiva ani, a trecut de la publicarea cărților despre OZN-uri la publicarea cărților care negau holocaustul); după cîteva perioade de detenție în Canada și SUA, a fost deportat în Germania unde, la 15 februarie 2007, a primit o pedeapsă de 5 ani închisoare; întrucît existau informații asupra originii sale evreiești, la întrebarea pusă în anul 1997 într-un interviu luat de ziarul israelian Yedioth Ahronoth, Zundel nu a negat acest fapt. Avocata sa, Sylvia Stolz (ns. 1963), a fost și ea condamnată pentru afirmațiile făcute în cursul procesului la 3 ani și 6 luni închisoare, interzicîndu-i-se pentru 5 ani practicarea avocaturii. Unul dintre cei mai fervenți apărători ai lui Zundel a fost producătorul de film David Cole, evreu revizionist american, care l-a însoțit pe acesta la Auschwitz unde au realizat un film despre falsurile sioniste care au generat ura evreilor împotriva germanilor.

Un alt negaționist german care și-a recunoscut într-un interviu acordat presei israeliene originea parțial evreiască din partea mamei sale este Horst Mahler (ns. 1936); în anul 2006 autoritățile germane i-au ridicat acestuia pașaportul pentru a nu putea participa la Conferința de la Teheran, iar în prezent execută în închisorile germană o pedeapsă cumulată de 12 ani pentru negarea holocaustului, fiind arestat la începutul anului 2009.

Zundel și Mahler nu sînt singurii negaționiști evrei. Pe lista acestora se mai numără evreul american cu origini ruse și poloneze Robert James „Bobby ” Fischer (1943-2008), fost campion mondial la șah între anii 1972-1975, care la 4 ore după prăbușirea turnurilor-gemene, aflat în Filipine, a dar un interviu cu declarații vehemente anti-americane și anti-israeliene; în anul 2004, la cererea autorităților americane, a fost arestat în Japonia; în anul 2005, primind cetățenia islandeză, a fost eliberat și a emigrat în această țară; după doar 3 ani, a murit din cauza unor probleme renale; evreul iranian Saeed Emami (1959-1999, născut Danyal Ghavami) care ajunsese adjunctul șefului serviciilor de securitate din Iran și care este primul negaționist din această țară (arestat în anul 1999 sub acuzația că a organizat asasinarea unor dizidenți, la scurt timp Emami a fost găsit mort în închisoare – explicația oficială a fost că s-a sinucis prin otrăvire); evreul austriac cu origini românești Florian Abrahamovici (ns. 1961), stabilit în Italia, preot catolic; în ian. 2009, i-a luat apărarea monseniorului Richard Williamson (mai multe despre acesta din urmă, spre sfîrșitul notei; urmare acestei poziții cît și unor acuzații de subminare a bisericii catolice din interor, în luna următoare, în februarie 2009, a fost exclus din Societatea Sf. Pius al X-lea, al cărui conducător fusese în Italia de Nord; evreul american Moshe Aryeh Friedman (ns. 1972), stabilit în Austria; adversar al existenței statului Israel, antisionist și negaționist, acesta a fost excomunicat din cadrul comunității evreiești din Viena; a participat și el la Conferința de la Teheran, motiv pentru care, la 3 luni de la întoarcere, aflat într-o vizită în Polonia, a fost atacat de 3 membri ai organizației israeliene ZAKA – urmare presiunilor și represiunilor venite din toate părțile, în ianuarie 2009 Friedman a renunțat la pozițiile antisioniste și la titlul (pe care și-l atribuise singur) de „șef rabin antisionist”.

Dintre cei 4 elvețieni condamnați la închisoare pentru negaționism în propria lor țară, îl amintesc doar pe Rene-Louis Berclaz (ns. 1950), secretar general al asociației revizioniste “Adevăr & Dreptate”, interzisă de autorități în anul 2001; după două condamnări cu executare pe care le-a ispășit între anii 2002-2005, în anul 2006 este arestat pentru a treia oară, în România, în locuința negaționistului român Grigore Pișcoci Dănescu. Acesta din urmă, emigrat înainte de Revoluție în Franța, a înființat în anul 1988 la Paris „Librăria Românescă Antitotalitară” (“Librăria Cunoașterii”); întrucît librăria a pus în vînzare cartea lui Roger Garaudy “Miturile fondatoare ale politicii israeliene”, în intervalul 1 iulie 1996-15 februarie 1998 editura și librăria au fost devastate în 12 rînduri, cărțile au fost arse iar Pișcoci a fost bătut în plină stradă, suferind fracturi de nas și de sinus frontal; incendiatorii și agresorii nu au fost condamnați în timp ce Pișcoci a fost condamnat la o pedeapsă de 2 luni închisoare cu suspendare și o amendă de 20.000 de franci pentru negaționism.

Belgia și-a adus și ea tributul – cel mai condamnat negaționist belgian este editorul Siegfried Verbeke(ns. 1941) care în anul 1977, împreună cu un alt negaționist, viitorul senator (între 1995-2002) Roeland Raes (ns. 1934, condamnat și el pentru negaționism), a înființat revista Haro, prin care se nega holocaustul; în anul 2000 i s-a interzis distribuirea unei broșuri pe care o scrisese împreună cu Robert Faurisson, care punea sub semnul îndoielii autenticitatea “Jurnalului Annei Frank”; în anul următor, ministrul belgian al culturii, Bert Anciaux, a cerut tuturor librăriilor să retragă de pe rafturi cărțile lui Verbeke; între anii 1993-2008 Verbeke a suferit 5 condamnări pentru diminuarea sau negarea efectelor holocaustului, trecînd prin închisori din Belgia, Olanda și Germania.

Dintre negaționiștii din Marea Britanie, evoc numele istoricului militar și scriitorului David John Cawdell Irving (ns. 1938), victimă a poliției gîndirii de pe 3 continente. Irving nu este numai un negaționist, dar și un acuzator al crimelor de război săvîrșite de aliați împotriva populației civile din Germania, crime trecute sub tăcere. În anul 1962 a publicat o serie de 37 de articole despre bombardamentele aliate, care au constituit baza primei sale cărți, „Distrugerea Dresdei” (1963). După publicarea cărții, la sfîrșitul aceluiași an, s-a trezit cu vizita a trei bărbați care s-au prezentat ca ingineri ai poștei; vizita ridicînd suspiciuni, a anunțat poliția care i-a arestat pe cei trei “ingineri”, aceștia recunoscînd ca au pătruns în locuință cu scopul de a fura documente private – din păcate, nu am găsit nicăieri explicații mai amănunțite (cine îi trimisese, ce documente căutau, etc.). În anul 1967 a publicat cartea “Accident: moartea generalului Sikorski”, în care acuza că accidentul de avion în care a murit în anul 1943 gen. Wladyslav Sikorski, șeful guvernului polonez în exil, a fost o crimă ordonată de Winston Churchill. După o lungă serie de cărți de istorie a razboiului care au deranjat oficialitățile țărilor aliate, Irving a trecut și la cărțile negaționiste. Din cauza acestor ultime cărți, în anul 1989 guvernul austriac a emis un mandat de arestare împotriva sa și i-a interzis să intre în țară. În anul 1992 un tribunal german l-a găsit vinovat de negarea holocaustului, l-a condamnat la o amendă de 30.000 mărci și i-a interzis intrarea în Germania. Rînd pe rînd a fost declarat persona non grata în Austria, Italia, Canada (unde a fost arestat în noiembrie 1992 și apoi expulzat), Australia. Pe unde se ducea, era arestat și apoi expulzat. În sept. 2004, i s-a interzis intrarea și în Noua Zeelandă.

Mai amintesc: din Italia, istoricul Carlo Mattogno (ns. 1951), autor, printre altele, al volumelor “Raportul Gerstein – anatomia unei fraude” și “Mitul exterminării evreilor”; din Turcia, scriitorul și filozoful Adnan Oktar (ns. 1956) ; iar din Argentina sociologul și politologul Norberto Rafael Cerasole (1943-2003), fost confident al președintelui venezuelian Hugo Chavez, mort prematur la scurt timp dupa întoarcerea în țara de origine.

În final, amintesc cele mai recente cazuri: monseniorul Richard Williamson (cetățean britanic), episcop catolic – pentru faptul că acesta a negat existența camerelor de gazare în lagărele germane, a fost expulzat din Argentina la începutul anului 2009, iar cancelarul german Angela Merkel și-a exprimat intenția de a emite împotriva sa un mandat european de arestare (de altfel, după cum am arătat, Germania este statul care a trimis în închisoare pe cei mai mulți “negaționiști”) și americanul Donald Duke.

Donald Duke (ns. 1950), fost parlamentar de Louisiana, una dintre puținele conștiințe vii ale Americii, a încercat în zadar (și a pătimit pentru aceasta) să deschidă ochii americanilor. Dintre nenumăratele sale studii și analize politice (în afara tezei de doctorat intitulată “Sionismul ca formă de supremație etnică” și autobiografiei “Deșteptarea mea”) menționez lucrările “Va îndrăzni America să se întrebe DE CE?”, ”Marea Minciună. Adevăratul motiv al atacului de la 11 septembrie” și ”Terorismul israelian și trădarea americană, cauzele atacurilor din 11 septembrie”. În lucrările sale, a arătat pe de-o parte că adevărata cauză a atentatelor din 11 sept. 2001 a constituit-o susținerea necondiționată din partea administrației americane a politicii teroriste duse de guvernul israelian iar, pe de-altă parte, lucrul cel mai important, a adus la cunoștința americanilor de rînd o serie de acte ostile, încă ținute secrete, săvîrșite de autoritățile israeliene care, vrînd să fie aruncate în sarcina statelor arabe, urmăreau atragerea în mod direct a Statelor Unite în războiul sionist împotriva Islamului. Dintre multele cazuri scoase la lumină de Donald Duke, exemplific prin cazul vasului USS Liberty: în anul 1967, în cursul “Războiului de 6 zile”, bombardiere israeliene fără însemne au atacat în zona peninsulei Sinai nava militară americană USS Liberty cu intenția de a o scufunda (au fost uciși zeci de militari americani iar peste 100 au fost răniți), vrînd să lase de înțeles că atacul ar fi fost săvîrșit de arabi, ceea ce ar fi dus la implicarea armatei americane în razboi de partea Israelului. Întrucît scufundarea navei a eșuat iar comandantul acesteia a identificat avioanele agresoare ca fiind israeliene, în final Israelul a recunoscut atacul motivîndu-l printr-o … eroare! Vînat permanent de sioniști, în primul rînd de Liga Anti Defăimare (organizație sionistă americană), în ziua de 24 aprilie 2009, sosit la Praga unde fusese invitat pentru o serie de 3 conferințe, Donald Duke a fost arestat iar a doua zi expulzat din Cehia.

Am scris despe moartea violentă a negaționistului francez Francois Duprat – sînt însă mulți alții care au decedat în condiții suspecte: despre Bobby Fischer, decedat în urma unor probleme renale, m-am referit mai sus; alții, sînt negaționistul german Jurgen Rieger (1946-2009), avocat și vicepreședinte al Partidului Național Democrat din Germania, mort în urma unui atac cerebral sau negaționistul polonez Darius Ratajczak (ns. 1962); acesta din urmă, istoric, în anul 1999, în urma declarațiilor sale conform cărora era imposibil din punct de vedere tehnic să fie ucise atîtea milioane de evrei cu Ziklon B în pretinsele camere de gazare din lagărele naziste, succesiv, a fost suspendat de la catedra sa de la Universitatea din Opole, a fost găsit de tribunal vinovat de negarea crimelor săvîrșite de naziști iar dupa aceasta a fost concediat de la Universitate; ulterior încheierii acestei ediții (n.a. este vorba de ediția a III-a), la data de 11 iunie 2010, a fost găsit mort într-o mașină parcată lîngă un centru comercial din Opole; cadavrul zăcea în mașină de două săptămîni iar autopsia a pretins că a murit datorită unei intoxicații alcoolice.

Europa, care împreună cu SUA atacă țările arabe pentru a le aduce democrația, libertatea, drepturile și libertățile fundamentale ale omului, s-a transformat într-un tărîm de basm – de basm horror însă, cum ne-a obișnuit Hollywood-ului: un basm horror în care coexistă în același timp un imens Gulag, istorica inchiziție, defunctul nazism și actualele crime mafiote. Libertatea de gîndire și cea de exprimare devin infracțiune; cei care mai cred în ele, ajung în pușcării, sînt expulzați sau sînt deportați; la ordinul autorităților, desfacerea unor cărți este interzisă, librăriile sînt închise iar cărțile sînt confiscate; unde aceasta nu se întîmplă, intervin grupurile de “antifasciști revoltați” care nu sînt identificați niciodată: editurile și librăriile sînt vandalizate, cărțile și casetele video care deranjează planurile sioniste sînt arse iar editorii și librarii sînt bătuți în plină stradă; negaționiștii își pierd locurile de muncă, în casele lor intra autoritățile sau “inginerii” de la poștă să le cotrobăie în documente; sînt mai mulți negaționiști care au murit tineri, uciși sau din cauze suspecte, de multe ori neelucidate.

Aceasta este Europa în care România a intrat fără nici o consultare populară, fără referendum.“

Acest articol mi-a fost cel mai lesne să îl scriu, nu am făcut decît să mă autoplagiez! Și este momentul să îmi fac „mea culpa“ sub formă de erată: eu tot am scris despre Donald Duke, în condițiile în care numele lui este de fapt David Duke.

Autor: Dan Cristian Ionescu

Sursa: Justitiarul