Sergiu Moroianu este absolvent și doctor al celei mai bune universități din lume Massachusetts Institute of Technology.
Într-o analiză pentru Newsweek România, Sergiu Moroianu se întreabă dacă merită efortul financiar pentru a studia în Marea Britanie.
„Din cei 93.000 de elevi care își obțin anual bacalaureatul în România, circa 6.000 (7%) aleg să studieze în străinătate, prima lor destinație fiind Marea Britanie. În medie, studenții care pleacă în Anglia sunt finanțați din credite și de părinții lor din țară cu câte 15.000 euro anual. Pentru cei patru ani de studii de licență și Master, suma totală plătită de părinții români pentru educația în străinătate a copiilor lor (sau de studenții înșiși sub formă de credite) este de 2 miliarde lei, comparabil cu totalul finanțării de bază a învățământului superior românesc în 2020.
Educația a numai 7% dintre studenții români costă așadar aproape cât a celorlalți 93%! De ce ar prefera studenții români și părinții lor să plătească sume atât de importante universităților engleze? Să analizăm câteva posibile explicații.
Calitatea educației
Calitatea educației în străinătate este percepută ca fiind superioară celei din România. În universitățile noastre există numeroase cadre didactice slab pregătite, care predau același curs prăfuit de 30 de ani, sau care nu excelează în cercetare. Salariile în universitățile românești sunt mai mici, conducând la emigrația profesorilor de vârf către occident. Spre comparație, în vest cadrele didactice predau de regulă cursuri mai aerisite, sunt recrutate pe baza performanței în cercetare și își diversifică mai mult cursurile predate. Această imagine generală nu trebuie să umbrească faptul că și în România există profesori și cercetători excepționali, în timp ce unii din profesorii occidentali nu sunt cu nimic mai presus decât cei mai slabi dintre colegii lor români.
Cu sumele plătite pentru un an la o universitate engleză, un părinte ar putea plăti o mie de ore de cursuri particulare cu cei mai buni profesori din România (o ședință de “meditații” costă 100-200 lei). Este greu de crezut că universitățile engleze le pot oferi mai mult. Ce există în acele universități, mai ales în cele mai bune dintre ele, este însă o tradiție, percepută ca nealterată, de excelență și seriozitate. Cele 3 mari universități românești au avut și ele, până nu de mult, o reputație asemănătoare, care însă se erodează de la an la an.
Condițiile materiale
Condițiile materiale din universitățile românești sunt nesatisfăcătoare după standardele occidentale, iar asta încurajează migrația studenților. Dacă ar exista cadrul administrativ ca părinții români să contribuie către universitățile românești măcar cu o parte din sumele uriașe pe care le cotizează anual la universitățile străine, baza materială (toalete, iluminat, starea generală a clădirilor și a sălilor de curs, bibliotecile, sistemele informatice și administrația) ar putea fi rapid adusă la nivel occidental. Practic, din cauza proastei administrații de la noi, universitățile străine își modernizează campusurile și își plătesc profesorii cu banii românilor. Aici merită deplânsă lipsa de realism a conducătorilor Universității românești, oameni cel mai adesea trecuți de prima tinerețe, căliți în anii privațiunilor ceaușiste. Pentru acești factori de decizie, confortul înseamnă altceva decât pentru tânăra noastră generație, educată pe Insta și TikTok, care nu concepe altă realitate decât cea a campusurilor verzi, luxoase și aseptice din occident.
În România anilor 1980 era penurie de hârtie igienică. Circula pe atunci o glumă: “De ce hârtia igienică are două foi? Pentru că o copie rămâne la dosar!” Noi, cei care râdem la acest banc, considerăm că toaletele dotate cu apă, săpun și hârtie igienică sunt deja un lux. Pentru copiii noștri ele nu sunt însă decât o realitate sub-înțeleasă. Ei vor pur și simplu aceleași condiții ca în filmele americane.
Tot astfel, în anii 1980 ușile de acces erau sistematic blocate pentru a economisi căldura. Tinerii de azi vor însă acces imediat, vor să “țină” curtenitor ușa celor care intră după ei, detestă îmbulzeala. Un tânăr cu doctorat în Anglia îmi povestea anul trecut despre o clădire a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca unde se forma sistematic o coadă la intrare de peste 30 de minute. Mii de studenți așteptau acolo zilnic cu evidentă neplăcere și, deși nu îndrăzneau să se plângă, este probabil că astfel de detalii i-au împins pe mulți dintre ei să contemple posibilitatea unor studii în străinătate. Când tânărul nostru l-a rugat să deschidă și celelalte uși (există acolo încă vreo 4 uși mari care ar fi putut fi deschise), portarul i-a răspuns că el nu ascultă decât de decan: dacă decanul îi ordonă să deschidă ușile o va face, iar dacă îi ordonă să le încuie pe toate o va face și pe asta. Desigur, tânărul nostru, care își dorește un post la UBB, nu a îndrăznit să îl roage pe însuși Decanul să descuie ușile!
Prestigiul
Diplomele străine sunt mai prestigioase și oferă perspective de carieră mai bune decât cele românești. O diplomă obținută de la o universitate de vârf poate fi cu adevărat garanția unei cariere de succes și a unui salariu pe măsură.
Prestigiul diplomelor este însă uneori, după părerea mea, doar un pretext pentru a urma studii în străinătate. Este lăudabil să facem eforturi și sacrificii materiale pentru studiile copiilor noștri. Se poate pune însă întrebarea dacă ne dorim pentru ei mai ales o educație remarcabilă, sau mai degrabă o diplomă care le va permite să se “aranjeze” ulterior? În unele cazuri, oameni care nu înțeleg cu adevărat valoarea intrinsecă a învățământului plătesc sume exorbitante pentru a le “cumpăra” odraslelor diplome de la universități occidentale. De exemplu, un fost primar de sector plătește anual, potrivit presei people, 100.000 de dolari numai pentru chiria și taxele școlare ale fiului său la o universitate de mâna a 4-a din SUA. Chiar și în cazul universităților bune, sunt oare studenții noștri atrași exclusiv de ideea nobilă de a învăța sub îndrumarea unui laureat Nobel, de exemplu? Sau aspiră mai curând să obțină o diplomă frumos colorată pe care scrie “Oxford”?
Probabil că unii – din fericire, puțini – dintre elevii noștri, obișnuiți de mici cu copiatul la teze, lucrări de control, teme, examene și evaluări, și-ar dori să ajungă la Oxford nu pentru prestigiul său, ci doar ca o supremă formă de a “fenta sistemul”, de a-i depăși pe “proștii” care nu copiază și care nu dispun de 15.000 euro anual pentru studii. Aceste odrasle de bani gata, dacă nu îngroașă în final rândurile emigranților, se vor întoarce în țară înarmați cu o diplomă occidentală cu care vor spera să dea lovitura, ajutați de părinții care i-au finanțat și până acum. Din fericire, fiul primarului agramat nu își etalează deocamdată decât abilitățile în ale distracției, lăsând politica pe seama tatălui. Avem însă exemplul fiicei unui lider local FSN, educată 8 ani în Anglia pe banii părinților, care la 24 de ani s-a întors direct de pe băncile școlii pentru a deveni cel mai tânăr deputat din Parlamentul României! În cazul similar al fostei “pupile a lui Dragnea”, cea mai tânără parlamentară din legislatura precedentă, presa a fost neiertătoare. Ultima avea studii în România, prima în Anglia. După părerea mea însă, ambele tinere erau la fel de nepotrivite pentru a deveni deputat înainte de împlinirea vârstei de 25 de ani, indiferent de țara unde își obținuseră diplomele.
Oxford sau Cambridge sună mai bine în CV decât universități cu nume neaoșe, cum ar fi Vadul Boului, sau poate Podul Cămilei. Chiar așa, câți politicieni și-ar trimite copilul la Vadul Boului?! Dar în esență ele sunt același lucru, adică instituții de învățământ superior, unde cei motivați vor învăța, în timp ce cei puși pe distracție vor termina cu o diplomă colorată în buzunar. Este legitim să ne dorim să învățăm în cele mai bune universități din lume – dacă ne numărăm printre cei mai buni studenți din lume.
Taxele de studii
Începând cu anul școlar viitor, în contextul Brexit-ului, Marea Britanie va crește taxele de studii pentru studenții români nou-înscriși de la 9.250 la 20.000 de lire. Mai mult, COVID19 oblige, este foarte posibil ca învățământul să aibă loc la distanță. În aceste condiții, avantajele studiilor în Anglia pălesc față de sacrificiile financiare aproape insurmontabile cerute părinților. Am menționat mai sus Oxford și Cambridge ca ilustrare a argumentului. Acestea sunt totuși universități foarte selective, pentru care eforturile părinților români ar putea fi pe deplin justificate. Din păcate, doar vreo 50 de studenți români sunt admiși anual la Oxbridge. Marea majoritate a studenților români din Anglia frecventează pe bani grei universități mai degrabă medii, unde calitatea educației lor nu va depăși cel mai adesea ce puteau obține gratis la o universitate de top din țară, în condiții materiale desigur mai modeste.
Ambasadorul Marii Britanii în România declara la începutul lunii octombrie 2020 în privința dublării taxelor de școlarizare după Brexit:
„Va fi un nivel mult mai înalt, cred că dublu; […] nu înțeleg de ce un student român s-ar duce în Marea Britanie pentru licență, pentru că în această țară aveți universități de foarte bună calitate. Eu cred că ar fi o soluție foarte bună să facă aici licența și după aia să veniți în Marea Britanie pentru master sau doctorat. Studenții români în Marea Britanie sunt aproape sută la sută pentru licență. Germanii care vin la noi sunt aproape sută la sută cei care vin pentru master. Și asta ar fi o maturitate a României dacă studenții ar rămâne acasă pentru licență și să vină mai târziu”.
Nu putem decât să subscriem în întregime la acest punct de vedere avizat.
Citește și: Sergiu Moroianu, doctor MIT: Legătura între Big Bang și inflația de politicieni impostori cu diplomă
Nivelul real al învățământului din România
Pentru însănătoșirea învățământului românesc trebuie să începem prin a fi sinceri cu noi înșine.
“Mai mulți profesori au fost prinși copiind la examenul de titularizare” titrează Adevărul din 30 iulie 2020. Din cei 24.857 candidați care au dat examenul, 32 (adică 1,3 la mie) au fost eliminați din concurs pentru fraudă. Care este însă adevărata amploare a fenomenului? Cât de eficientă poate fi supravegherea acestor concursuri, în condițiile în care în țara noastră frauda academică (copiat, plagiat, studii de formă) nu este condamnată de opinia publică? Care sunt urmările acestor fraude?
Poate cea mai rea urmare a acestor metehne deplorabile este migrația celor mai buni elevi către universitățile occidentale. În ultimii ani, o mare parte dintre faimoșii olimpici au început să se înscrie la universități străine imediat după liceu. Putem accepta ideea că 7% dintre studenții români studiază în occident, însă ponderea celor care pleacă este mult mai mare printre studenții de vârf, printre liderii fiecărei generații. Dacă am reuși sa-i reținem pe aceștia, măcar parțial, s-ar putea re-crea acel mediu stimulant de studenți motivați și talentați care a existat în universitățile noastre și care constituie fundamentul oricărei universități de vârf.
Propuneri
Pornind de la aceste realități, să ne gândim cum am putea, cu un efort rezonabil, să facem astfel încât opțiunea de a rămâne în țară la studii să devină mai atractivă pentru absolvenții de liceu. Eu aș avea următoarele propuneri. Îi invit pe alții să le completeze.
– Este momentul să investim masiv în învățământul superior, atât în baza materială cât și în salarizarea corespunzătoare a profesorilor. Astăzi concurența între universități este globală. Dacă nu reușim să oferim la București, Iași sau Cluj condiții materiale și profesori ca la Boston sau la Paris, ne vom pierde studenții, începând cu cei mai buni dintre ei!
– Este momentul să începem măcar să combatem frauda în învățământ de la cele mai fragede vârste. După părerea mea, doctoratele plagiate sau acordate pe bandă rulantă sunt efectul inexplicabilei permisivități cu care elevi și profesori deopotrivă sunt lăsați să copieze începând cu ciclul primar și sfârșind cu examenul de titularizare.
– Este de asemenea momentul să adresăm fenomenul reclamei, uneori exagerate, pe care universitățile britanice și-o fac în România. După Brexit, este posibil ca tineri români să ajungă să plătească anual prețul unei garsoniere pentru a beneficia de învățământ la distanță într-o universitate engleză oarecare. Avem datoria să le explicăm că o astfel de alegere se poate dovedi ruinătoare pentru viitorul lor financiar, uneori fără vreun beneficiu pe măsură în plan educativ.
Autorul, cercetător la Institutul de Matematică al Academiei Române, a studiat și a lucrat în cercetare timp de 12 ani în universități din SUA, Franța și Germania.
Sursa: newsweek.ro
Adauga comentariu