Faptul că am copilărit pe o uliță cu trei babe ghicitoare, lecturile pe care mama mea mă punea să le fac din acatistiere şi din Psaltire, pentru cele mai variate trebuinţe, ţinerea de posturi (chiar negre) pentru soluţionarea unor probleme și cei aproximativ doi ani în care am cântat în strana bisericii din sat, au cântărit considerabil în alegerea acestei teme. Nu ne-a impus să postim în zilele și perioadele prevăzute în calendar, doar în niște situații speciale, cum a fost prădarea micului butic al familiei, când s-a făcut mobilizare generală în toată casa. În rest, mama ne-a vorbit ocazional despre cum poate folosi ținerea unui post, în special pentru îndeplinirea unei dorințe. În familia mea, postul Sfântului Anton era foarte popular, fiind exemplificator pentru popularitatea acestui sfânt catolic în rândul credincioșilor ortodocși, răspândit pe filieră greco-catolică în tot Ardealul. Tot în situații speciale, la inițiativa mamei, se citeau rugăciuni către Sfântul Mina, se citeau psalmi şi se făceau mătănii. Aceste lecturi aveau loc în genunchi, seara şi presupuneau o combinaţie de mătănii, sărutări de carte şi facerea semnului crucii. Întotdeauna mama mă avertiza să nu citesc cu gând rău faţă de cineva şi îmi spunea că cei care postesc cu astfel de gânduri, citesc sau plătesc slujbe la preot, dacă nu sunt „curaţi” se întoarce totul asupra lor şi a familiei lor.
Toate acestea au fost încununate de participarea la un ritual bătrânesc de descoperire a făptaşului care prădase buticul familiei: „cătatul în cofă”. Se întâmpla la începutul anului 2000, într-un sat de pe Valea Sălăuţei, în județul Bistrița-Năsăud. De dimineaţă s-a adus o găleată cu apă sfinţită de la biserică. La prânz, când s-au tras clopotele de ieşire de la biserică, întreaga familie, plus câteva vecine, eram cu lumânările aprinse în mijlocul casei. Perdelele erau trase pe geam. În centrul camerei, pe lângă găleata cu apă sfinţită, îngenuncheaseră 12 fetiţe sub 12 ani (fecioria era o condiţie esențială a reuşitei ritualului) ținând în mâini lumânări aprinse. Fetițele au fost acoperite cu o cuvertură, iar în jur toată lumea a îngenuncheat și a început să rostească rugăciuni. Eu am repetat, extrem de emoţionat şi de tulburat, toate rugăciunile cunoscute. Fetiţele se rugau și ele în timp ce priveau în găleată, așteptând să „li se arate”. În ziua aceea o fetiţă a avut viziunea şi a început să strige ce vede, provocând o stare de euforie, înfricoșare şi tensiune generală. Nu reuşea, însă, să vadă chipul răufăcătorului. O bătrână ne-a explicat apoi de ce: dacă cel care este vinovat ştie despre desfăşurarea ritualului, este de ajuns să stea cu faţa către răsărit şi să citească din Psaltire cât timp se petrece ritualul, pentru a nu-i fi dezvăluit chipul.
La câteva zile după, în scenă a intrat preotul cu deschiderea Pravilei (în trecut, Păscălie), adică cu o practică divinatorie care implică deschiderea aleatorie a unei cărți sacre și interpretarea primului paragraf zărit.[1] Era un preot vestit de pe lângă Beclean (satul Cociu), care lucrase prin anii ’50-’60 în Ministerul Culturii şi Cultelor. Circulau o mulţime de poveşti despre izbânzile sale, despre harul său şi despre cum le spunea oamenilor din prima care era problema lor, despre cum îi certa, asemeni duhovnicilor din Pateric[2] şi despre cum şi-a scris el pe cruce data morţii, cu ani mulţi înainte. Pe un ton certăreț a primit-o și pe mama mea, care mi-a povestit de mai multe ori cât de tare a cutremurat-o vizita și cum preotul știa ce necazuri are dinainte să-și deschidă ea gura și să-i dea detalii. Peste ani de zile aveam să regăsesc o parte bună din aceste trăsături în povestea păscălierului[3] lui Ion Agârbiceanu și în alte materiale consultate care ilustrau percepția la nivel popular a activității magico-religioase a unor clerici faimoși.
Dintr-o perspectivă autobiografică, acestea ar fi argumentele care m-au îndemnat să studiez activitatea preoţilor și puterea atribuită acestora, de a binecuvânta și blestema, precum și amestecul de teamă şi respect cu care sunt învăluiţi în lumea satului, chiar şi în prezent. Acestora li se alătură numeroasele poveşti despre tămăduiri şi mai ales despre descoperiri de făptaşi şi cetanii cauzatoare de îmbolnăviri sau moarte, pe care am avut ocazia să le ascult mai ales în anii copilăriei și adolescenței. Peste toate acestea s-au așternut mai târziu o serie de lecturi care m-au determinat să sondez acest domeniu generos al vieţii religioase dintr-o perspectivă științifică, care intersectează în analiză istoria și antropologia.
Am ales să mă concentrez asupra secolului al 19-lea din mai multe motive. În primul rând, este secolul în care în contextul construirii identităţii naţionale şi a euforiei specifice Romantismului, are loc naşterea folcloristicii româneşti şi prin aceasta se purcede la descrierea şi muzeificarea culturii ţărăneşti, preoților și vieții magico-religioase fiindu-le atribuite un loc central. În al doilea rând, faptul că acest secol este prezentat, de regulă, ca o perioadă de modernizare a societăţii româneşti şi de maturizare politică, umbreşte într-o măsură covârşitoare realităţile din tăcuta lume ţărănească, prizonieră a multor continuităţi şi, în acelaşi timp, remorcată unui discurs entuziast despre o modernizare care a atins cu precădere straturile de suprafaţă ale acestei lumi și care, în cazul românilor transilvăneni, are în centru clerul și o serie de ierarhi reformatori. În al treilea rând, pasiunea pentru istoria religiilor şi a vieţii religioase s-a îmbinat în această cercetare cu preocupările legate de fenomenele modernizării şi secularizării, care se manifestă din plin în acest secol în societatea românească.
O etapă esențială a cercetării a presupus parcurgerea istoriografiei vieții religioase a românilor ardeleni, cu atât mai mult cu cât școala clujeană de istorie a devenit foarte productivă în ultimele decenii în privința publicării de articole și cărți care prezintă evoluția instituțională a celor două biserici românești, biografiile unor ierarhi, rolul clericilor în dezvoltarea mișcării naționale și schimbările petrecute în pregătirea acestora, de multe ori într-o manieră ce amintește de portretul romanțat al lui Popa Tanda din nuvela cu același nume a lui Ioan Slavici (Cosma, 2015). Pornind de la radiografierea critică a acestei paradigme istoriografice care fetișizează documentul de arhivă și impune o perspectivă instituțională asupra vieții religioase și bisericești, mi-am propus o schimbare de unghi, mutând discuția în câmpul religiozității vernaculare (Primiano, 1995:42) și a modurilor în care se construiește și manifestă puterea sacerdotală în comunitățile țărănești.
Am optat pentru conceptul de religie țărănească ca variantă specifică a religiei vernaculare, în locul religiei populare, nu doar pentru că cel din urmă a fost îndelung contestat în ultimele trei decenii, ci și pentru a face o diferențiere clară față de abordarea dualistă, care operează cu o separație/opoziție între religia populară, folclorizată, a credincioșilor, și religia „oficială”, instituționalizată, gestionată de elita ecleziastică. Am urmărit astfel nu doar mai multă acuratețe, ci și să evidențiez caracterul multipolar, plurivoc și dinamic al religiei înțeleasă ca „fenomen cultural” și întotdeauna încorporată într-un context social specific.
În vederea depășirii perspectivei instituționale asupra vieții religioase și a activității sacerdotale, am considerat esențială diversificarea surselor documentare examinate, documentelor din arhivele bisericești alăturându-le studiile și culegerile de folclor, memorialistica, literatura liturgică, presa și beletristica din secolulul al 19-lea și primele decenii ale secolului al 20-lea. Antropologizarea analizei a implicat, pe lângă diversificarea surselor, și deschiderea către metodologii și perspective analitice specifice antropologiei sociale și culturale, precum documentarea în contemporaneitate a unor practici și credințe magico-religioase, urmărind continuitățile, discontinuitățile și adaptările. Interviurile cu persoane care au recurs la astfel de servicii magico-religioase și etnografierea unor situații au contribuit substanțial la înțelegerea motivațiilor și credințelor care articulează religia trăită și locul acesteia în viețile indivizilor și comunităților.
Într-o lume țărănească preponderent analfabetă, cum era societatea românească din Transilvania secolului al XIX-lea și a primelor decenii din secolul al XX-lea, puterea atribuită preotului era strâns legată de Carte, percepută ca obiect sacru și depozitară deopotrivă a unei cunoașteri totale și a unei puteri magico-religioase pe care, în virtutea unei longevive tradiții și a unei bogate mitologii populare, nu o poate mânui oricine (Ofrim, 2001). Această percepție asupra puterii sacerdotale și a Cărții a rămas încă puternic ancorată în religiozitatea țărănească, după cum aveam să constat din interviuri și din observația practicii religioase curente. Pentru a evidenția legătura dintre Carte și puterea sacerdotală, am examinat literatura liturgică a vremii, dintre care se demarcă Molitfelnicul, ca scriere esențială pentru cartografierea rugăciunilor și slujbelor folosite în diferite contexte ritualice sau de criză; studiile și culegerile de folclor, studiile dedicate literaturii populare și apocrife, studiile despre cărțile de blestem, presa vremii, memorialistica și o serie de scrieri cu caracter beletristic încadrabile realismului literar din primele decenii ale secolului al 20-lea. Analizând dezvoltarea preoției în tradiția creștină, am desprins trei ipostaze fundamentale care structurează puterea sacerdotală și activitatea clericilor: taumaturg, învățător și păstor (lider) al comunității. În perioada vizată de această cercetare, toate cele trei ipostaze sunt supuse unor transformări și adaptări profunde determinate de contextul social și cultural specific avansului modernității capitaliste. Pe de o parte, se impun noi figuri la nivelul comunităților rurale și al comunității românești în sens larg, concurând/subminând activitatea și prestigiul preoților în postura lor de păstori, învățători sau vindecători. Pe de altă parte, această presiune și prefacerile de ordin economic, social, cultural și politic determină adaptări și recalibrări ale acestor ipostaze, pentru a integra atribuții din afara sferei religioase și pentru a conserva rolul și influența bisericilor în societate.
Ipostaza de taumaturg a preotului, fundamentată pe tradiția biblico-patristică și forjată în secole la rând de medicina empirică și magico-religioasă, reflectă din plin această legătură și reprezintă, alături de puterea de a intermedia și influența destinul post-mortem al credincioșilor, temelia pe care se construiesc teama și respectul la nivelul comunității. Fie că era vorba de vindecări sau de rezolvarea unor necazuri care tulburau traiul indivizilor, familiilor și comunităților, preotul intervenea prin rugăciuni și slujbe. Altfel spus, intervenția lui era în primul rând de ordin ritualic, în calitate de reprezentant al sacrului instituționalizat – Biserica – în opoziție cu reprezentanții maleficului – vrăjitoarele și duhurile rele. Acest tip de intervenție și putere se manifesta într-o lume țărănească preindustrială dominată de o viziune magico-religioasă asupra corpului, societății și mediului natural. Tradiția creștină, care statuează o legătură între demon, păcat și boală, se întrepătrunde cu percepția arhaică a bolii ca „un făcut”. Despre boală se credea că era trimisă de cineva (un dușman, un rival) prin diferite tehnici vrăjitorești sau că era cauzată de contactul cu ființe mitologice, precum ielele, sau de călcarea „în vreo urmă rea” sau „loc rău”. De asemenea, putea fi urmarea unei agresiuni din partea unui diavol sau duh necurat, precum Samca sau Avestiță, precum și consecința unui blestem sau a încălcării unei prescripții rituale, a unei interdicții sau a unui tabu. În privința intervenției ritualice cu scopul de a vindeca, Molitfelnicul și practica preoțească oferă o gamă variată de rugăciuni și slujbe, dintre care cele mai „puternice” erau considerate Maslul și citirea Blestemelor Marelui Vasile (exorcizarea). Foarte solicitate sau recomandate erau și Liturghiile, Paraclisele și Acatistele, adeseori în diferite combinații și „cantități”, în funcție și de plata făcută de beneficiar/solicitant (Cosma, 2021).
Interacțiunea dintre preot și credincioși se manifesta pe două planuri, fiind deopotrivă o întâlnire materială (economică) și spirituală, diferitele forme de intervenție ale preotului fiind plătite în bani sau bunuri (von Greyerz, 2008: 56). În acest aspect rezidă una dintre fundamentele puterii economice ale clericilor, alături de alte reglementări care prevedeau acordarea la instalarea în parohie a unei porțiuni de pământ și o serie de prestații și „daruri” din partea enoriașilor.
Spovedania și, în unele cazuri, bibliomanția erau (și sunt) două dintre mijloacele folosite și cu scopul diagnosticării cauzelor „răului” cu care se confruntă credincioșii. Astfel iese în evidență cunoașterea atribuită preotului, în virtutea puterii sacerdotale cu care este investit la hirotonire și a pregătirii/inițierii în privința mânuirii cărților, obiectelor de cult și performării ritualurilor. Se profilează astfel ipostaza de învățat a preotului, de posesor al unei cunoașteri și înțelegeri superioare oamenilor de rând, pe care acesta o împărtășește în diferite grade celor păstoriți, prin intermediul predicilor și cuvântărilor avute în diferite contexte. Pe de altă parte, ipostaza sa de învățător se manifestă și dincolo de sfera religioasă, preotul fiind până târziu în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și cel care se ocupa de școlile sătești și de ceea ce însemna alfabetizarea primară și livrarea unui set minim de cunoștințe și competențe puținilor elevi care aveau acces la educație.
Cele trei ipostaze se întrepătrund și se susțin reciproc în activitatea clericilor și în discursul normativ despre preoție. Dincolo de atributele puterii pastorale (Foucault, 2009) circumscrise în discursul patristic și forjate în practica pastorației de-a lungul secolelor, în cazul clericilor români ipostaza de lideri ai comunităților are de-a face și cu statutul politic al românilor, pentru care până târziu în secolul al XIX-lea bisericile au fost singurele instituții care i-au organizat și reprezentat în fața puterii imperiale. În acest context, apariția și dezvoltarea mișcării naționale este strâns legată de elita clericală și face din preoți agenți de primă mână ai noii ideologii, ceea ce modelează semnificativ ipostaza lor de păstor.
Clerul beneficia și beneficiază încă în multe comunități rurale de o autoritate și influență greu de concurat de alte figuri ale satului, cu atât mai mult cu cât până spre sfârșitul secolului al XIX-lea obiceiul transmiterii preoției din tată în fiu a generat veritabile dinastii de clerici și poli de influență regională. Intrarea pe orbita unor mișcări care urmăreau modernizarea și emanciparea societății românești, face ca la nivelul diferitelor tipuri de discurs produse în epocă de instituții și intelectuali să se impună ca dominantă figura preotului ca intelectual și activist politic, parte dintr-un corp de elită al națiunii care în ultimele decade ale monarhiei habsburgice lasă tot mai mult loc membrilor cu profesii laice. Însă, în lumea satului nu doar că rămâne în continuare dominantă figura preotului purtător al unei puteri magico-religioase, dar chiar și în rândul clericilor cu o educație mult mai racordată la ideile dominante în epocă și profilați la nivel public ca figuri intelectuale, activitatea ritualică și ordinea sacră bazată pe o viziune pre copernicană asupra lumii sunt fundamentale și constant reafirmate. Pe de altă parte, religiozitatea țărănească a presupus mereu și o dimensiune ireverențioasă față de sacru și reprezentanții săi, care deși poate părea în discordanță profundă, coabitează cu pioșenia. În plus, religiozitatea țărănească și tot ce ține de manifestările populare/vernaculare ale credințelor și practicilor religioase au presupus și presupun o dimensiune „pragmatică”, cea a socotelilor și a recurgerii la toate mijloacele magico-religioase aflate la dispoziție pentru a rezolva o problemă.
Autor: VALER SIMION COSMA
Sursa: www.antropedia.com
Referințe:
Cosma, Simion, Valer, ”Lupta clerului cu mentalitățile satului”. Paradigma ”Popa Tanda” în istoriografia ecleziastică recentă, în Religie-Cultură-Societate. Perspective interdisciplinare asupra vieții religioase (ed. Valer Simion Cosma), Cluj-Napoca, Editura Eikon & Editura Școala Ardeleană, 2015, pp. 39-66.
Cosma, Simion, Valer, ”Usage of the St Basil Prayers in Transylvania by the end of the 19th century”, în Revista de Etnografie și Folclor, 1-2, 2021, pp. 67-84.
Cosma, Simion, Valer, ”Ioan Halmaghi and the “wondrous craft” of the Păscălie. Bibliomancy and the calculation systems of eastern chronology at the end of the eighteenth century” în Acta Ethnographica Hungarica, 63 (1), 2018.
Foucault, Michel, Trebuie să apărăm societatea, Cluj-Napoca, Idea Design & Print, 2009.
von Greyerz, Kaspar, Religion and Culture in Early Modern Europe, 1500-1800, Oxford, Oxford University Press, 2008.
Ofrim, Alexandru, Cheia și Psaltirea. Imaginarul cărții în cultura tradițională românească, Pitești, Editura Paralela 45, 2001.
Primiano, Leonard, Norman. “Vernacular Religion and the Search for Method in Religious Folklife”, in Western Folklore, vol. 54, no 1, 1995, pp. 37-56.
[1] O abordare detaliată a bibliomanției practicate de preoți români din Transilvania și a evoluției terminologiei aferente am prezentat în studiul ”Ioan Halmaghi and the “wondrous craft” of the Păscălie. Bibliomancy and the calculation systems of eastern chronology at the end of the eighteenth century” în Acta Ethnographica Hungarica, 63 (1), 2018. Studiul poate fi lecturat și în limba română, într-o versiune ușor modificată: ”Minunatul meșteșug” al Păscăliei. Bibliomanția și sistemul de calcul al cronologiei răsăritene în Transilvania (secolele XVIII-XIX)” în Acta Musei Porolissenis, 40/2, 2018.
[2] Patericul este un gen de literatură duhovnicească, apoftegmatic sau sentențios, foarte răspândit și popular în lumea ortodoxă. Patericele cuprind selecții de scurte istorisiri și ziceri, în general din viețile călugărilor și isihaștilor.
[3] Păscălier – termen popular utilizat în secolul al XIX-lea și în primele decenii ale secolului al XX-lea pentru a denumi preoții sau călugării bibliomanți
Adauga comentariu