Mişcarea „Democraţie Reală Acum” s-a manifestat şi la Cluj-Napoca pe Bulevardul Eroilor, în jurul monumentului dedicat Memorandiştilor. Clujul s-a alăturat sutelor de mii de tineri protestatari din peste 130 de oraşe europene care au ieşit în stradă sub egida „European Revolution”.
Evenimentele din primăvara lui ‘68 au fost o revoluție sau o petrecere? Răspunsul e poate mai complicat decât reiese din ironiile comuniștilor francezi, care optau ferm pentru a doua variantă. Se poate constata că, după ‘68, societatea a alunecat o vreme spre stânga, iar capitalismul a fost obligat să ia o mască umană. Tinerii răsfățați ai lui ‘68, ignorați de toate structurile de putere, s-au făcut oarecum auziți.
Situația actuală e izbitor de asemănătoare: încrederea în politică, în economie, în mass-media și în tot ceea ce înseamnă structură de putere și reprezentare este în cădere liberă. Și, cu toate acestea, cred că manifestările „European Revolution” vor lăsa capitalismul indiferent sau, cel puțin, eventualele schimbări vor dezamăgi intențiile radicalilor. Deocamdată, se pare, cartea „crizei” este jucată mai bine de către dreapta, fie că vorbim de criza economică, de cea politică sau de așa-zisa „criză morală”.
Revoluție sau petrecere
Vorbesc în primul rând din perspectiva celor petrecute la Cluj în 5 iunie, unde, în mod cert, a fost o petrecere. Una reușită, dar totuși o petrecere. Nu vreau să iau în derâdere intențiile și eforturile participanților – doar am fost și eu printre ei, purtând banderola. Dar nu se poate trece cu vederea faptul că, din cauza eterogenității ideologice și din alte cauze, manifestația fost doar cu puțin mai subversivă decât Festivalul Internațional de Film Transilvania din aceeași săptămână.
Relaxarea care se citea pe chipul jandarmilor așezați la umbră poate fi un indicator destul de bun al gravității celor petrecute. A început cu emoții, deoarece coada la înghețată era mai vizibilă decât grupul de radicali ai democrației, dar, treptat, situația s-a echilibrat. O trompetă însoțită de percuție a reușit să capteze ceva atenție, iar o minge de fotbal a făcut ca timpul să treacă mai ușor. Un moment mai delicat a fost atunci când un reporter a încercat să afle ce semnificație aveau banderolele albe pe care le purtau manifestanții. Răspunsul putea fi destul de simplu: cearșaful din care au fost tăiate era alb, iar banderolele aveau funcția de a-i distinge pe cei care protestau de cei care doar ieșiseră la plimbare. Dacă insistăm totuși în a-i da o semnificație, am putea spune că banderolele albe semnifică faptul că manifestanții erau la fel de periculoși pentru sistem precum o grevă japoneză pentru bunul mers al fabricii sau, cum spunea un slogan reluat și la Cluj: „nu suntem împotriva sistemului, sistemul este împotriva noastră”.
În aceste condiții, e greu să nu îi dai dreptate lui Slavoj Žižek, care susține că o doză de violență este necesară pentru a fi luat în seamă, deoarece predispozițiile structurate de mass-media funcționează, din păcate, în acest fel. Exiști numai în măsura în care ești periculos. Totuși, nu cred că violența era ingredientul care să facă diferența. Unei mulțimi pestrițe (și preponderent inocentă ideologic) numai violența îi mai lipsea pentru a împlini ridicolul: mai bine golan, decât capitalist! Am dezertat în momentul în care am văzut o pancartă pe care scria „Politică = Corupție”. Oricum nu erau corturi pentru un „yes, we camp”.
Grassroots democracy sau democrația radicală
E adevărat că „un vot la 4 ani e iluzia democrației” și la fel de adevărate erau multe alte sloganuri decente prezente pe pancartele manifestanților, care convergeau către o „democrației reală, acum”. Da, este dureros faptul că partidele nu ne reprezintă, deoarece probabil că seamănă prea mult între ele – într-atât de mult încât prima parte a sloganului „fără partide, doar democrație” nu-și mai avea rostul, iar a doua parte este, după părerea mea, imposibilă fără a corecta partea cu partidele.
Consider că iluzia unei democrații directe, pornită spontan de la „firul ierbii” este, în cel mai fericit caz, o metodă de defulare. Și e atât de bună încât mă miră faptul că băncile și corporațiile nu s-au gândit să sponsorizeze astfel de evenimente. Deocamdată doar câteva biserici americane au intrat în acest joc de-a democrația post-reprezentativă. Dar viitorul pare promițător. Iar dacă intrăm puțin în profunzimea problemei, depășind evenimentele locale care prilejuiesc meditația, descoperim și latura posibil sumbră a acestui viitor. Aș propune două teze:
(1) Anarhia în organizare face imposibilă anarhia propriu-zisă. De ce? Pentru că fără analiză prealabilă, principii, dezbatere, negociere etc. nu iese la iveală decât gura satului. În mod spontan se manifestă doar prejudecățile majorităților spontane și, eventual, un lider care să deturneze totul dacă apar mize și oportunități de putere.
(2) Grassroots democracy, dacă e văzută ca substitut al democrației reprezentative, este doar o altă față a mâinii invizibile. Așa cum în economie ideologii dreptei susțin că statul e doar o piedică pentru soluții, care vin de la sine, tot așa politica organizată începe să fie văzută ca fiind o piedică pentru soluții care se rezolvă de la sine, prin acțiune imediată. Ambele presupoziții sunt la fel de dubioase. Pot fi valabile doar dacă au în vedere chestiuni minore și dacă li se conferă competențe limitate.
Cele două teze se subsumează convingerii personale că acest concept aparent apetisant (grassroots democracy) ar trebui mai degrabă să facă parte din apanajul dreptei decât al stângii. Deoarece dreapta are ca politică lupta împotriva politicii: considerând că economia, tradiția, familia sau orice altceva sunt mai importante decât decizia politică luată democratic. E puțin paradoxal, dar cam așa stau lucrurile: o mică parte a societății pare să folosească politica și statul pentru a le limita funcțiile, deoarece această minoritate are de câștigat de pe urma faptului că decizia democratică e restricționată. Iar dacă noul concept de democrație va prinde rădăcini, naivitatea celor care susțin dreapta pe scena oficială, votând pentru cei care dereglementază manifestările capitalului, va fi dublată de naivitatea celor abandonează sau, mai mult, chiar se mobilizează împotriva politicii în general: „Politică = Corupție”.
În concluzie, democrația radicală nu e ceva magic, ci doar o radicalizare a democrației. Oricât de banal ar suna. Mai mult decât „un vot la 4 ani” nu este decât înrolarea în politică sau, cel puțin, participarea continuă la dezbaterea ideologică. Partidele trebuie luate cu asalt, dacă le vrem reformate, concurate cu noi partide și aruncate la gunoi, dacă sunt de nereformat sau, cel puțin, hărțuite prin critică și manifestați consistente, dacă vedem că jocul politic nu e de noi. Iar dacă intervalul de 4 ani între alegeri pare prea lung, absența la vot nu face decât să îl extindă. Dincolo de aceste banalități necesare, putem milita pentru noi instrumente politice de control democratic sau pentru unele deja testate în alte state. De exemplu, cum ar fi să putem da jos Guvernul prin moțiune populară (în urma unui referendum organizat de oricine care poate strânge numărul de semnături)? Sau Președintele? Sau alegeri anticipate pentru Parlament?
sursa: criticatac.ro
Adauga comentariu