Cohortelor de strategi, analisti si suporteri inflacarati ai politicii promovate de “marele licurici” le place sa creada ca Romania are un loc aparte in strategia Vestului de “blocare a expansiunii Rusiei” in Europa. Pentru clasa politica care s-a obisnuit cu gandul ca autoritatea suverana asupra Romaniei nu este in mainile poporului, ci in pixul ambasadorului SUA de la Bucuresti, este foarte confortabil sa se simta niste veritabili luptatori pe frontul dintre “Vestul democratic” si “Estul totalitar”. Din paradigma “luptei dintre democratie si totalitarism” lipseste un concept crucial, conceptul interesului national al tarii noastre. In consecinta, atat politica externa cat si cea economica a Bucurestiului a avut singurul scop de a crea un maxim disconfort pentru Moscova si, mai nou, pentru Beijing si Paris. Instalarea scutului anti-racheta pe teritoriul Romaniei a fost apoteoza acestei abordari. Contrar declaratiilor prin care suporterii intereselor americane incearca sa prosteasca populatia, instalatia de la Deveselu nu ofera vreo protectie pentru Romania. Din contra, chiar daca presupunem ca scutul anti-racheta este intr-adevar eficient, existenta lui transforma Romania intr-o tinta sigura a oricarei puteri care va dori sa efectueze un atac asupra SUA sau a Europei de Vest.
Din nefericire, aceeasi abordare se regaseste in multe dintre deciziile de ordin economic. Acolo unde statul poate sa puna bete in roate unui proiect rusesc, statul o face cu placere. Cazul ALRO nu poate servi drept un exemplu care ar indica renuntarea la o astfel de politica pentru ca proprietarii lui ALRO sunt cunoscuti finantatori ai opozitiei din Rusia, deci chiar si in acest caz avem de facto o situatie in care autoritatile de la Bucuresti fac tot posibilul pentru a crea un disconfort pentru Moscova. Este interesant de remarcat faptul ca autoritatile de la Bucuresti au probleme cu toata lumea in afara de “baietii destepti” de la Washington: companiile franceze de drumuri sunt trimise acasa, iar presedintele avertizeaza guvernul ca nici nu vrea sa auda de banii Beijingului. Ar fi util de vazut daca am si primit ceva in schimbul acestei politici de servilism extrem. Au compensat cumva americanii cheltuielile aditionale pe care le suporta economia nationala in fiecare an din cauza pretului la gazele din import, pretul pentru Romania fiind cel mai mare din Europa? A adus Washingtonul niste investitii care sa compenseze costurile de oportunitate rezultante din blocarea proiectelor finantate de Moscova, Beijing sau Paris? Ce a castigat tara de pe urma acestei politici vadit irationale?
Exemplul cel mai recent al unei abordari total lipsite de orice urma de pragmatism economic este comportamentul Bucurestiului in cazul gazoductului South Stream. Reticenta cu care Ministerul Economiei a acceptat sa faca macar un studiu de oportunitate in privinta amplasarii unui segment al gazoductului South Stream in Romania este absolut inexplicabila din punct de vedere economic. Mirajul Nabucco este ademenitor, dar este imposibil de crezut ca specialistii din cadrul guvernului si Transgaz sunt capabili sa creada ca Nabucco este un proiect viabil. Pentru o functionare optima, Nabucco are nevoie de 31 miliarde de metri cubi de gaz, iar astazi are acces doar la 1 miliard de metri cubi de gaz din Azerbaidjan. Cine va transporta gaz prin Nabucco? Exista doar cateva optiuni: Azerbaidjan, tarile din Asia Centrala si Iranul. Chiar crede cineva ca guvernul iranian va fi de acord sa-si transporte gazul prin Nabucco, proiect considerat de fapt si de drept un instrument al politicii externe americane? Azerbaidjanul nu mai are gaz disponibil, pentru ca Gazprom a cumparat tot restul productiei de gaz pe mai multi ani. Tarile din Asia Centrala si-au vandut productia fie Rusiei, fie Chinei. Daca South Stream va trece prin Romania, va exista o noua sursa de venit pentru bugetul de stat, adica tarifele de tranzit pentru gazul rusesc. In conditiile unei lipse perene de fonduri, de ce se mai incapataneaza Bucurestiul sa se opuna proiectului? De ce continua campania de discreditare a South Stream in mass-media? Chiar nu avem nevoie de bani? Pana la urma, daca proiectul Nabucco este atat de drag clasei politice, exista posibilitatea de a participa atat la Nabucco cat si la South Stream, asa cum o fac Austria sau Ungaria. Rezultatele studiului de oportunitate trebuiau sa fie gata in decursul trimestrului I al anului curent, dar pana astazi nu se aude nimic despre ele. Se pare ca politicienii de la Bucuresti vor prefera sa investeasca banii bugetari in Nabucco, adica un gazoduct care va ramane gol, dar in schimb se vor mandri cu imaginea de “luptatori impotriva intereselor Moscovei”. Ce va obtine poporul in urma acestei decizii irationale a clasei politice? Nimic, in afara de o noua portie de propaganda mediatica.
Daca am avea posibilitatea sa influentam direct deciziile politice, cooperarea nediscriminatorie si pragmatica cu toti partenerii externi ar fi primul punct pe agenda de lucru. Romania are un colosal potential, atat in privinta tranzitului resurselor energetice cat si procesarea acestora. Avem rafinarii care ar putea procesa petrol rusesc, avem si centrale capabile sa produca energie electrica din gazul rusesc, iar toate aceste oportunitati ar putea aduce o contributie substantiala la veniturile statului. Suntem nevoiti sa constatam ca noi dorim sa utilizam aceste oportunitati, dar clasa politica prefera sa nu le observe.
sursa: cronicaromana.ro
Adauga comentariu