Analize și opinii

De ce nu se poate dezvolta Romania

Romania se straduieste sa iasa din criza in baza unei retete FMI – nu-i discutam aici adecvarea sau eficienta! – care spune asa: tot ceea ce a fost majorat pe seama cresterii economice obtinute anterior (in perioada 2004-2008) – respectiv, salarii, pensii, ocuparea fortei de munca, cheltuielile guvernamentale etc. – trebuie redus la ceea ce poate duce acum economia dupa caderea ei severa din 2009.

Cu alte cuvinte, toate acestea trebuie sa revina la nivelele din 2006-2007 pentru ca economia sa le poata face fata la nivelul la care ea insasi a ajuns.

Se admite doar ca reducerea sa se faca treptat, dar, nefacanduse-se in pas cu scaderea economiei, aceasta inseamna imprumuturi care insa vor trebui si ele platite, ceea ce evident intarzie reechilibrarea.

Astfel ca abia prin 2012 se poate spera ca salariile, pensiile, ocuparea fortei de munca, cheltuielile guvernamentale se vor gasi in echilibru cu economia.

Una peste alta, Romania se va gasi prin 2012 din nou la nivelul de prin 2007, va constata atunci ca pe calea dezvoltarii a pierdut vreo cinci ani (sau mai precis spus, inca vreo cinci ani) si nimeni nu stie de acum ce drum va lua din acel moment.

Cel mai probabil, nimeni nu se va indeletnici sa desluseasca, dincolo de povestile cu criza, resorturile mai profunde ale faptului ca in 2012 Romania se va fi intors, in mare vorbind, in 2007, sau, altfel spus, ale blocajului in care se gaseste – in care s-a gasit, se gaseste si in care se va gasi si in viitor daca structural si organic starile de lucruri nu se vor schimba.

Esenta problemei consta in faptul ca, din ceea ce se creeaza sub forma valorii adaugate la nivel national (respectiv, produsul intern brut al tarii minus componenta sa de amortizare), nici 40% preia munca, iar 60% capitalul.

Este imparteala uzuala din tarile bananiere de la periferie – sa le zicem ale capitalismului primitiv -, spre deosebire de tarile din centrul sistemului – sa le zicem ale capitalismului matur -, unde imparteala este tocmai inversa: cam 60% munca si numai 40% capitalul!

Aici, in tarile capitalismului matur, din motive istorice, inclusiv legate de indelungata lupta a muncii pentru drepturi in fata capitalului, dar si din motive de concurenta reala, capitalul reuseste sa smulga mai putin, urmarind mai degraba masa profitului decat rata profitului.

Asta nu inseamna ca ar fi dezavantajat. A se lasa muncii o parte mai mare din valoarea adaugata la nivel national semnifica faptul ca se dispune de o piata mai mare (deci de profituri mai mari in volum) si de posibilitati de protectie sociala mai serioasa, care sa nu demotiveze munca.

In tarile bananiere, capitalul – fie autohton, fie strain – este hraparet, hulpav. Il intereseaza doar profitul pe termen scurt: cat mai mare, cat mai rapid, cat mai lejer! Nu exista viziune pe termen lung asupra profitului. Jaf si repede! Dupa noi potopul!

Dezavantajele sunt imense, nu numai pentru munca, dar si pentru capital: faptul ca munca se alege cu putin din PIB inseamna piata mica si constrangeri permanente pe buget si pe ansamblul economiei; economisirea interna este derizorie; protectia sociala este extrem de impovaratoare tocmai pentru ca de fapt cantareste greu in putinul cu care se alege munca; motivatia muncii este slaba; tentatia refugiului in protectie sociala este mai mare decat motivatia muncii.

Inutil aproape de semnalat ca piata restransa si motivatia muncii derizorie sunt dezavantaje pentru capitalul insusi. Ceea ce ar putea fi un avantaj de principiu al respectivei distributii a PIB-ului ar fi aceea ca, in cazul in care capitalul se alege cu mult, capacitatea sa investitionala ar fi pe potriva.

Realitatile nu probeaza deloc acest lucru. Tarile in care capitalul extrage mult din PIB duc lipsa de investitii si asteapta investitii din tarile unde, dimpotriva, capitalul extrage comparativ mult mai putin din PIB. In tarile bananiere, exista o discrepanta uriasa intre ponderea din PIB extrasa de capital si rata de investitii interne in PIB.

O parte masiva din ceea ce extrage capitalul merge in consum si mai ales in paraconsum (active neproductive si chiar parazitare). Investitii reduse, piata restransa si motivatie a muncii scazuta inseamna blocaj pe calea dezvoltarii.

Statul – acolo unde exista sau unde mai exista – in tari de tip bananier duce politici jenant favorabile capitalului si net defavorabile muncii, contribuind la adancirea unui blocaj care devine mereu mai consolidat si de neinvins cu trecerea anilor.

Singurele tari cu o distributie intre munca si capital de tip bananier a PIB care au iesit pe calea dezvoltarii din blocajul pe care o asemenea distributie il implica sunt tarile asiatice. Motivul este simplu: aceste tari nu au sau au doar o derizorie protectie sociala.

Atunci munca nu mai este impovarata de sarcina protectiei sociale si, fiind singura optiune, prezinta motivatie. In tarile est-europene, protectia sociala, ca mostenire a comunismului, este deja ridicata si, prin “infratirea” lor cu tari dezvoltate, aceste state se afla sub presiunea unei protectii sociale si mai inalte, pentru care de fapt nu dispun de resurse.

Romania este un exemplu notoriu de tara blocata din acest punct de vedere.

Munca ia mult sub 40% din PIB. Si protectia sociala smulge aproape doua cincimi din aceasta extractie. Pensionarul, in medie, traieste in Romania mai bine decat membrul unei familii de salariat. Munca n-are aproape nici o motivatie.

Saracii Romaniei nu sunt, in majoritate, din zone ale excluziunii sociale, ci sunt in proportie de peste jumatate chiar salariati. A deveni salariat nu inseamna in Romania a iesi din zona saraciei, ci a ramane sau a te afunda in aceasta zona.

Economisirea este derizorie. Iar statul se comporta cu munca in modul cel mai capitalist-primitiv posibil, in timp ce comportamentul fata de capital este de tip strict comunist, toate pierderile acestuia fiind “etatizate” pe seama intregului popor! Nu poate exista dezvoltare in asemenea conditii. In vecii vecilor, amin!

Ilie Serbanescu
sursa: bloombiz.ro

Despre autor

contribuitor

comentariu

Adauga un comentariu

  • Bravo D-le Serbanescu ! Ai pus punctul pe i ! In 2000 cand am iesit la pensie mi-am pus problema obtinerii unor venituri suplimentare deoarece numai cu pensia nu puteam face fata. In afara de acest lucru doream si eu, ca tot omul, sa-mi cumpar niste electrocasnice noi venite din vest, sa-mi iau o masina noua si sa scap de Lada mea de 2o de ani. Am plecat in Vest si am lucrat la un patron. Inginer fiind eram platit putin mai bine ca un muncitor necalificat. Am acceptat gandindu-ma ca salariul oferit era de 10 ori mai valoros decat pensia data de statul roman dupa 36 de ani de munca. Dupa ce am plecat din Vest am vrut sa ma angajez la niste firme romanesti, insa vazand ce oferte de salariu mi s-au facut, am zis ca mai bine stau acasa si astept postasul sa-mi aduca pensia. De atunci nu am mai lucrat decat afara. In tara nu esti deloc motivat. Pe vremea impuscatului nu aveam ce face, trebuia sa lucrez la stat pe un salariu stabilit de stat, dar acum nu mai pot sa accept un salariu neatractiv. Aceasta este unul din motivele NEMUNCII de care pomeneste Basescu. Am intrat in NATO,in UE,avem piata libera, vrem si noi salarii ca afara, daca vreti sa muncim,poate nu chiar ca afara, dar nici asa, in bataie de joc ca in Romania !Si nu uitati, vrem si pensii ca afara ! Eu n-am sa mai apuc, dar macar nepotii nostri !

Abonează-te la newsletter