Analize și opinii

Daniel Mariș: Gară pentru doi

Fiecare volum nou de poezie al lui Alexandru Petria aduce alte și alte imagini autentice, simboluri ale unei realități netrăite până atunci. Dacă totul pleacă de la un dialog lăuntric, asistăm la un adevărat ceremonial, între sine și sine, cu tot fastul paradoxurilor care nu rămân fără răspuns…

Atunci când cititorul zăbovește asupra acestor fascinații are deplina încredințare a experienței pe care poetul o transmite în acel moment. Delimitarea acestui seducător joc de lumini și umbre îl prinde ca o mănușă, simptomul e verificat și de efervescența spiritului, trecută în cuvânt cu o abilitate a disecării, a contemplării avatarului.

Cu oroare de prejudecăți, condiția poetului este o neîncetată delimitare a realului, pare să fie un plus de existență, pe lângă libertatea esențială a limbajului impusă (și) de relieful zgrunțuros al memoriei. Prin excelență, o asemenea tendință de autoscopie se transferă la nivelul unei lucidități indeterminate, emigrând într-o energie căreia i-a expirat deja-vu-ul, pasărea ce vine pe lume spărgând coaja oului:

suntem niște degete nespălate ale aerului,/care nu reușesc să înțeleagă/ că te arzi când atingi lumina,/ că lumina reală nu-i a becului,/ a farurilor auto, a focurilor urcate spre cer,/ a soarelui și a ecranelor telefoanelor/ deschise sub plapumă/ chiar a ochilor îngăduitori ai iubitei,/ lumina reală are spatele luminii lor,/ lumina ascunsă în lumină, de decojit ca o banana,/ suntem niște degete ale aerului și ne ardem” (lumina ascunsă în lumină).

Triaj prin sânge și valuri”(Ed.Tribuna-2024) este un jurnal al eului profund care ajunge să se întâlnească cu propria imensitate ;când te simți fixat în el , într-un altundeva iar poetul îți arată un cu tot alt lucru decât pe sine… E ca o piatră în apă, sfidează cumva obișnuitul, falsele noastre reprezentări , puterea emoției:

când ești trist, știi de fapt că ești bine,/ funcționezi cu tot creierul și băltoaca inimii,/ n-ai cum să dai delete/ peste creioanele colorate odinioară ascuțite/ și cartierele demolate/ pe care acum sunt case unde n-ai intrat,/ delete pe surâsul șatenelor și brunetelor/ care ți-au aprins viața și nu-s,/ să proclami că e gata, de parcă ești frate cu vidul,/ când ești trist, rămâi om”(când ești trist, rămâi om).

Pe plan erotic, revendicat, deopotrivă de concret și abstract, nu apare tendința imortalizării ci mai degrabă a asumării aproape epidermice, resimțirea acută a clipei, o formă-sens ce nu se pot substitui unul altuia. Mitologia aceasta pune în lumină cel mai bine statutul erosului – are drept scop de violentă diversiune tocmai acest calm „triaj prin sânge și valuri” într-un cadru in care pierderea sentimentului de realitate este reprodus pe viu până dincolo de aparențe:

e un dat cum magnolia nu cere învoire/ să înflorească,/ bem ceva ,ne tachinăm./ felul cum te joci cu paiul sucului/ parcă amestecă aerul meu cu al tău,/ ce discutăm e spart/ de ochii „care ar îmblânzi și iadul”/ așa ți-am spus și te-ai așezat mai ferm pe scaun,/ îți intuiam crisparea pulpelor./ ți-am mai spus târziu –„suntem ca doi melci ce se înghesuie în/ aceeași cochilie” și am izbucnit în râs./ când am părăsit terasa cred că eram îndrăgostiți” (cred că eram îndrăgostiți).

E un drept garantat, cel al revelației… Absența oricărei inhibiții se vede, în ordinea unui crescendo impetuos: „numai să ai ochii deschiși/ femeia e învierea ta la purtător” (joint).

Poezia lui Alexandru Petria poate fi descompusă în momente la fel de bine cum poate fi recompusă în sentimente analoage unor fulguiri ale senzualității organice și vitalelor experiențe ale conștiinței, pare însăși rațiunea sa de a fi.

Conștienta asumare a oricărei trăiri subînțelege însă fervoarea căutării:

centrul de greutate a ceea ce contează

câteodată îl afli târziu, uneori niciodată

este ascuns la vedere”

Autor: Daniel Mariș