Am o mare bucurie pe care vreau să o respir fără să risipesc nici o fibră din ce sunt.
Mă întorc (câteva zile, nu de tot) acolo unde am fost tânăr, copil, prunc, iubire între un El și o Ea, mirarea că există și se pot mângâia, din care au pus de un om, cel care sunt azi!
Stau și mă gândesc: Oare la ce s-o fi gândit Cel de Sus când s-a trezit cu mine în cristelnița bisericii Sf. Niculae din josul Mitropoliei cu bunica și preotul conspirându-mi botezul (asta era situația pe atunci, așa am ajuns în rândurile creștinilor, sub acoperire)
Știa El ceva de m-a lăsat să trec prin vremuri, boli, primejdii, catastrofe, iubiri și neiubiri, păcate și fapte bune, prin neștiuturi și un pic știute, mi-a dat o mână de ajutor (uneor chiar două că tare rău mă poticnisem) să prind zilele astea, ziua de azi, să pot scrie aceste rânduri. Așa că de câte ori trec prin fața unei biserici știu că s-ar cuvini să îmi fac cruce, dar nu prea o fac, simt că mă ține de mână și nu vreau să-i dau drumul nici pentru gestul ăsta atât de frumos și uman.
Când eram tânăr, să îți faci cruce în public era un semn de revoltă. Îmi făceam cruce mai ales când se uitau ochii albaștri la costum la ce fac, să ghicească ce e în mintea mea. Și le arătăm așa cum faceau fetele care se apleacă să se strângă încheitaura sandalelelor ca să lase la vedere pe sub decolteu, comorile.
Ce straniu, azi e tot așa. Să faci o cruce nu-i în ordine. Nici în ordinea internațională, nici în cea din lumea pe care o îngrijesc ca cetățean cu dările la zi.
Nu mă mai obosesc să le arât contemporanilor că sufletul de la El l-am primit și oricât L-ar vâna, nu o să-l dau pe mâna lor!
Amin.!
Autor: Dan Stoica
*Vorbesc de anii când fetele mai aveau ambiția să fie, să devină, femei. Frumoase, misterioase, capricioase, intangibile dar cu „nu-mi da pace” scris pe frunte.
Adauga comentariu