Dan Stoica: “Două mituri moderne definesc cel mai bine substanța umană a prezentului”

Primul mit a apărut în forma actuală prin 1816 pe malul unui lac elveția și a fost născocit de lord Byron. Era numai preluarea unui basm vechi, cel al Nemorților, care vine din antichitate și s-a răspândit în Europa intelectuală prin romantismul german. Am scris o carte despre meandrele acestui nucleu narativ, așa că nu intru în amănunte ( o să public cartea și gata)

Ceea ce e nou la Byron este sângele ca izvor al nemuririi – problema lui Ghilgameș rezolvată ca și nodul gordian dintr-o lovitură – pe care ți-o oferă starea de vampir.

Nu mori și pace decât în anume condiții precise pe care dr. Helsing le știe cel mai bine. Povestea a prins la nenumărați autori din sec. XIX dar a devenit celebră pe plan mondial abia prin intermediul artei a 7-ea. Fillmul lui Murnau „Nosferatu” (ecranizare nedeclarată după Dracula lui Stocker) e capul de serie al unui nesfârșit șir de pelicule la care se adaugă și un corpus de povești, care trebuie luat în considerație, mai ales în spațiul anglo-saxon. Toate la un loc produc infiltrarea în subconștientul colectiv al contempraneității a unui virus care nu se lasă dat afară.

Sângele ca „soluție” a nemuririi e metafora subliminală a puterii banului care asigură, celui care îl posedă, puterea asupra omului. Ca și sângele pentru vampir, sistemul financiar oferă omului viață fără ca el să fie nevoit să își producă condițiile supraviețuirii biolgogice. E un sistem în care energia vieții circulă fără să vadă lumina zilei pentru că e vorba de o convenție așa cum și basmul vampirului e numai o iluzie (aciută în bezna nopții) pe care americanii, mai ales, au luat-o în serios. „In God we trust” e un fake-news imprimat și atât.

O să revin cu amănunte și argumente, dar acum vreau numai să enunț tema. Vampirul e un răsculat împotriva divinității, nu o neagă dar se confruntă cu ea, exact așa cum fac toți cei care își lasă sufletul în spate ca prioritate și dau banului locul de onoare al țelurilor în viață.

2. Zombii au o origine mai nouă și mai neclară. În 1968 apare (cred, nu sunt așa de sigur pentru că nu am studiat tema așa cum am făcut-o cu cea a vampirismului) primul film cu zombi. Iar se repetă formula, unde un număr mare de variante se impun pe ecrane și apoi pe monitoarele televizoarelor. „The walking dead” e serialul care stă azi ca dovadă a acestei întoarceri a umanității înainte de Abraham.

Atunci, cândva, Dumnezeu îl eliberează pe Abraham de obligația de a-și sacrifica fiul pentru a-și arăta credința în El și îi oferă varianta mai „umană” cu sacrificiul mielului. E povestea considerată azi de mai toți antropologii și istoricii drept simbolul renunțarii la tradiția canibală și pasul către civilizația istorică cu precepte morale ferme în care trăim azi. Aș spune „în care încă mai trăim”.

Prin povestea zombii-lor se sparge zidul moral ridicat în fața sălbăticiei interioare din noi, de tabu-ul sexual sau tabela legilor pe care orice religie le impune comunităților în care e adoptată. Aceste precepte fundamentale permit omului să trăiască în artefaxul civilizatoriu actual. Ele pleacă de la obligația de a ne proteja unii pe alții. Întreaga cultură planetară pleacă de a primordialitatea omuli în fața morții. Uciderea este păcatul pe care societatea, într-o formă sau alta, l-a respins fără echivoc. Totuși nu a renunțat niciodată în întregime la el! ȘI aici e baiul.

Pentru a-și motiva uciderile, societatea modernă are nevoie de tot felul de construcții narative indirecte (pandemie, apărarea democrației, primordialitatea valorilor morale occidentale sau chiar excepționalismul unei națiuni în fața alteia) Toate aceste noi motive de a-ți ucide aproapele se unesc în foamea pe care zombii o au fără încetare și care nu se poate satisface decât cu carne de om viu.

Iată, deci, cele două mituri care unesc narativul occidental (cu osebire cel anglo-saxon) și care sunt sprijinul în interiorul conștiinței colective a indivizilor care formează generația prezentului din această emisferă.

Nu judec, pur și simplu consemnez faptul că viața omului în comunitate nu e dirijată de vorbe și lozinci ci de convingeri subliminale pe care anume conjucturi structurale le impun individului fără ca el să își dea seama. La fel procedează în gama pozitivă și religiile sau miturile constructive ale Iluminismului. Pârghiile prin care aceste impulsuri subliminale devin decisive în caracterul unui individ contemporan sunt, odată scoase la lumină și rebotezate: drepturile omului, setea de bunăstăre individuală, dreptul la plăcere, distracție care se traduce prin cuvinte frumoase cum ar fi proprietatea privată, fericirea personală sau idealurile liber acceptate ale comunității.

Fiecare din aceste motive au la capăt două cuvinte: Iubire și Libertate pe care și le asumă (că dec, dacă avem drepturi de ce să nu le folosim) și fac un fel de platoșp care să îi ferească de a se confrunta cu ei însăși (refuzul oglinzii în care vampirul nu se reflectă) și mai ales cu realitatea (pe care am pierdut-o pentru că toți zombi nu sunt decât încă niște cadavre active și înfometate, nimic mai mult)

* Un ciclu de articole despre „Ofensiva anticreștinăi (I)”