Acum vreo patru decenii, după cutremurul din 77, Ceaușescu a mers pe mâna urbaniștilor și geologilor. A a hotărât să mute centrul de greutate al capitalei pe Cazărmii, între Antim și cheiul Dâmboviței.
Așa a început construcția Casei Poporului care mi-a luat toată copilăria și tinerețea amesecând-o în molozul fără miros al nimicului.
Într-o metropolă nu ești acasă în toate cartierele. Iubisem fete care locuiau pe Calea Văcărești, la Rosetti, dar cele mai faine veneau din Balta Albă și Străulești.
Doamne, cum e să te ții de mână pe scările din Cotroceni știind că după ce se retrag autobuzele o să poți săruta fata visurilor fără să mai știe nimeni de voi! Țin minte cum am luat în brațe iubirea mea cea „pentru totdeauna” ascunși în șantierul care azi e pasajul de la Universitate, că sus încă mai ardeau luminile…
Cum am tremurat în stația troleibuzului care venea de pe 1 Mai sperândă ca totuși să vină acea minune care era Ea (alta și totuși aceeași) și eu să simt că învii și pot să respir din nou când o să mă pot uita în ochii ei.
Mersesem însă la școli și legasem prietenii mult mai adunate, pe străzi și piețe pe care buldozerele au știut să le facă una cu uitarea, de la Sfinții Apostoli la calea Rahovei și sus pe străzile ale căror nume acum se ascund într-o memorie care a obosit să se tot trezească la goarna nostalgiei.
Așteptam de la o săptămână la alta să vină rândul și străzii mele, Justiției (fostă Egalității). Era cu fiecare trimestru tot mai ciuntită, tot mai micșorată. Au mutat biserici, au dărâmat spitale (Brâncovenesc). Eu pluteam într-un fel de realitate orbitală, dădeam târcoale pârjolului. Ba eram la Baia Mare, ba la Reșița, ba la teatrul din Galați, ba la Naționalul din Iași. Săream munții să mă îndrăgostesc în cele șapte scaune… Prietenii primei tinereți se băjeniseră, împrăștiaseră în toate colțurile lumii, eu mai întârziam ca un om nehotărât, așteptând nici eu nu știam ce… Veneam pe „acasă” cât să îmi iau în brațe părinții și să măsor cât mai avem nedărâmat din ce fusese cândva un început de viață.
Apoi, numai Cel de Sus știe cum, uruitul exacvatoarelor s-a oprit. O revoluție (revoltă, răscoală, bulibășeală, ce o fi fost!) dăduse buzna asupra noastră ca o viitură. Luase cu ea fără să ne mai întrebe sau să ceară voie, nu un cartier, nu un oraș, luase o lume, o țară, o generație (mai multe), le dăduse de-a dura, le înghiontise în hăuri și și nicicând nu le va mai da înapoi.
Trăim la marginea unei uriașe cascade botezată istore.
Bun sau rău, timpul nu are nevoie de nume ca să uite să fie, să nu simtă nevoia să se întoarcă și nici să ne dea socoteală.
Timpul înneacă vremurile așa cum pașii copiilor care stau încă ascunși în noi, strivesc micile vietăți din iarbă atunci când de jucăm de-a prinselea sau rupem flori ca să le uităm în brațele unei fete fără seamăn de frumoase.
Azi „acasă” al meu e undeva pe fundul unui ocean care încă nu a învățat să își măsoare adâncurile. Amintirile sunt ca niște batiscafe care au cârma ruptă și speranțele zdrențuite de la furtunile anilor.
Chiar și străzile, casele care au rămas în picioare în acel cartier de sub dealul Mitropoliei s-au ascuns de mine, terasele cu muzică de pe 11 Iunie nu mai primesc nici un client, oamenii s-au schimbat numele, hainele și vorbele. Poate nici nu știu că și alții au oftat, zâmbit, plâns și râs în hohote pe acolo.
De o jumătate de viață m-am aciuit în alt colț de lume să aștept clipa când să vin să îmi pun palmele pe zidurile caselor, să îmi apăs degetele pe clanțele unor uși care și-au schimbat încuitorile și au pășit în alt mileniu.
Din noul meu loc văd cum marea și gloriasa oaste a viselor și cânturilor care mi-au ținut în leagăn sufletul, începe să se întunece. Să pierzi un cartier care ți-a fost cuibul unde ai învățat să mergi și să vorbești e una, dar să te rătăcești de o lume, cu tot ce credeai tu că sunt trepte, idealuri, monumente de importanță fără egal, vorbe nepieritoare?? Să simți, să înțelegi, să nu poți scoate nici un geamăt când un cosmos al omului se duce să moară fără să se vaite… Ei, asta nu mai era prevăzut în planul de reziliență la cutremurele vremurilor.
Europa s-a fisurat și acum se sfarmă tot mai mult, fără dorință să cârpească, să repare, să pună la loc ce a distrus și mi-a luat din suflet fără să îi fi dat eu voie.
Un fel de singurătate fără măsuri și noimă se apropie de noi, o pierdere din sfera de gravitație a orelor, lunilor, anilor, mileniilor…
Sunt un supraviețuitor. Încă nu știu dacă am ajuns în mijlocul valurilor sau pe buza unui mal care nu-i decât primul pas al unui deșert care nu are nevoie de orizont care să îl ascundă.
Suntem supraviețuitorii propriilor noastre tristeți, bucurii, iubiri și lacrimi de la umezeala cărora florile nu mai prind răsad.
Adauga comentariu