V-am povestit cu ceva timp în urmă despre „scandalul publicităţii”, un scandal destul de abil ascuns de marii actori ai internetului. Totul a început în momentul în care departamentele de marketing ale marilor consumatori de publicitate au început să-şi facă temele, analizând în detaliu rezultatele campaniilor publicitare derulate pe Facebook şi Google. Ceea ce-a rezultat a fost de-a dreptul devastator, constatându-se că banii plătiţi pe publicitatea online erau, în realitate bani aruncaţi.
Nu-i vorba aici de eficienţa în sine a campaniilor online sau de vreun comportament atipic al consumatorului de internet ci, pur şi simplu, de hoţie, hoţie pe faţă. O cantitate colosală din preţul plătit pe publicitate se duce către site-uri cu trafic fake, a căror eficienţă, desigur, e zero.
De fiecare dată când s-a ridicat această problemă, giganţii internetului au pus dibaci batista pe ţambal făcându-se că problemele de acest tip nu există. Mai mult, de fiecare dată când cineva ţipa mai tare, era contraatacat cu prezentarea eforturilor care se fac în direcţia minimizării traficului fals. Dar oare aşa stăteau lucrurile? Nu cumva fix traficul acela fals era cel care trăgea în aceeaşi direcţie cu giganţii, făcând să li se rotunjească încasările? Oare ce determinare să aibă Google sau Facebook în direcţia combaterii fraudei dacă fix frauda era cea responsabilă cu creşterea pieţei şi, automat, a veniturilor?
Buba a explodat însă la sfârşitul lunii iulie, atunci când Procter&Gamble a anunţat că a tăiat cu 100 mln. $ cheltuielile cu publicitatea online din cauză că aceasta s-a dovedit a fi ineficientă. Desigur, de unde eficienţă în „fake traffic”? Culmea e că tăierea bugetului online a avut un impact pozitiv asupra vânzărilor companiei. Ceea ce a detonat efectiv bomba. Tot mai mulţi clienţi au început să-şi subţieze cheltuielile, punându-i pe mai marii publicităţii online în faţa unei situaţii jenante.
La o lună după anunţul P&G, Google a admis faptul că o groază de publicitate a fost în realitate consumată de site-uri cu trafic fals şi a început să ramburseze banii cheltuiţi cu publicitatea fraudulent consumată. Este însă o strategie a disperării. Puşi în faţa faptului împlinit, marii mahări ai publicităţii online încearcă să mai salveze ceva, în condiţiile în care „casa e în flăcări”.
Teoretic am putea considera că fenomenul „ad fraud” e un accident regretabil, iar Google un partener serios care, odată ce a descoperit problema în curtea sa s-a grăbit, onest, să-şi despăgubească clienţii. Este însă oare aşa? Fix Google s-a păcălit, compania care are capacitatea de a amprenta fiecare utilizator de internet, care ştie exact nu doar preferinţele de navigare, ci a trecut la pasul următor, generând şi utilizând profile detaliate ale vizitatorilor(conţinând, între altele, preferinţele politice, religia, rasa, etc.)? E greu de crezut că tocmai ei sunt cei care „au luat ţeapa” în necunoştinţă de cauză.
De fapt, lucrurile stau cu totul altfel. În industrie se minte cu nesimţire şi asta pentru că minciuna ajută creşterea. Pentru mulţi, internetul este o chestie eterogenă, având resurse nelimitate. De aceea, cifrele false raportate de mai marii internetului sunt crezute „pe neverificate”. Într-un raport public, Facebook a anunţat cu turle şi trâmbiţe că a reuşit să atragă 41 mln. de americani cu vârsta cuprinsă între 18 şi 24 de ani. Toate bune şi frumoase, numai că, aruncând un ochi pe statisticile oficiale, constatăm că SUA are o populaţie de doar 31 mln. de indivizi cu vârsta cuprinsă între 18 şi 24 de ani. De unde-s restul de 10 milioane? Din fake, desigur.
Pe zi ce trece se demonstrează că ceea ce este denumit generic „new economy” se apropie de limitele sale. O investigaţie independentă demonstra pas cu pas cum Google a fost fondată de CIA. În mare, lucrurile stau la fel şi cu Facebook. Marile „succese economice americane” ale noii economii sunt de fapt companii care ajută serviciile secrete ale acestei ţări să adune şi să disemineze date. Succesele lor economice sunt discutabile, iar intrarea în zona fake-ului e perfect explicabilă prin prisma acestei realităţi. Întrebarea este dacă se poate pune ceva în loc iar răspunsul este mai mult decât afirmativ.
Ca observator independent al evoluţiei tehnologiei, pot să vă spun că tot ceea ce acum este „cloud” e pe cale să se dărâme ca şi concept. Vârful tehnologic de azi este cimitirul de mâine. Pentru cei care-au fost aproape de evoluţia tehnologiei, pot afirma că acum suntem într-o perioadă similară celei în care IBM propunea şi impunea „modelul mainframe”. În anii 60, IBM imaginase lumea IT ca o o mare de terminale chioare rulând întregul soft centralizat, pe computere gigantice. Modelul a fost dominant perioadă de aproximativ 20 de ani, fiind însă realmente detonat de dezvoltarea calculatoarelor personale. Explozia acestora aproape a aruncat la gunoi tehnologia fanion a anilor 60, redând utilizatorului independenţa pe care-o căuta. Acum suntem într-o perioadă de răscruce. Tehnologia cloud, echivalentul de atunci al mainfraime-ului, este acum vârful tehnologic, acaparând o groază de informaţie centralizată pe serverele deţinute de marii jucători ai pieţei internet-ului. La „colţ de stradă” însă se dezvoltă o tehnologie distribuită care va detona actualul model computaţional, utilizând informaţii redundante stocate în diverse noduri ale reţelelor lucrând sincronizat. Cu alte cuvinte, lumea IT este pe cale să intre într-o nouă revoluţie despre care însă vă voi povesti mai multe într-un episod viitor.
Autor: Dan Diaconu
Sursa: Trenduri economice
Adauga comentariu