Nu cred că spun vreo noutate atunci când afirm că petrecerea unui timp atât de mare în compania ecranelor este un obicei de-a dreptul toxic. Ştiu, toată lumea e de acord cu asta. Doar că aceeaşi lume care e de acord face tot posibilul să rămână tributară ecranului.
Pentru ca treburile să fie şi mai sumbre, vă voi spune că ecranul căruia îi suntem tributari e unul generalizat. Poate părea paradoxal, dar chiar aşa e. Să luăm un exemplu. Ţi se mai face chef să vezi ce s-a mai schimbat. Te urci în maşină, te plimbi pe unde vrei, te uiţi şi te întorci acasă. Iată un scenariu de evadare.
În fapt nu e nicio evadare. Când mergi cu maşina eşti tributar ecranului maşinii. „Care ecran, mă veţi întreba? Doar merg cu maşina şi mă uit pe geam. Nimic nu se interpune!”. De fapt chestiunea e mult mai abil ascunsă. „Ecranul maşinii”, în acest caz, nu este un ecran vizibil, ci unul abil ascuns. Ecranul este dat de traseul pe care poate merge maşina. Cu aceasta nu poţi merge decât pe străzi, special concepute pentru maşină. Asta face ca ceea ce poţi vedea să fie limitat. Aşadar, maşina nu îţi permite să vezi ceea ce vrei tu, ci ceea ce ţi-a fost permis să vezi. Şi îţi este permis de „sistemul maşinii” care, pentru a fi funcţional, este compus din maşină şi stradă.
La fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte sistemele mai „rudimentare” de transport precum bicicletele. Şi ele se subordomează unui sistem de piste special concepute pentru a fi folosite de către biciclete. Astfel, chiar dacă teoretic ai avea mai multă libertate cu o bicicletă, „sistemul său” impune pista, care subordonează realitatea pe care o percepi unui alt tip de „ecran”.
Etimologic, cuvântul ecran vine din franceză, unde denumea un panou care se punea în faţa şemineului pentru a proteja de căldura excesivă a acestuia. Cu alte cuvinte, ecran este tot ceea ce se interpune, iar în cazul nostru, ceea ce se interpune între noi şi realitate.
În fapt, dacă ne vom apleca asupra vieţii noastre de zi cu zi, vom constata că de mult nu mai trăim într-o lume reală, ci în una mediată de un imens ecran generalizat. Iar tot acest ecran este generat de tehnică, de pasiunea noastră bolnavă pentru o „jucărie” transformată în obsesie care, în prezent, efectiv ne distruge vieţile. Motivul pentru care vi l-am recomandat pe Ellul – o lectură destul de dificilă de altfel – este dat de faptul că reuşeşte să vă prezinte tehnica exact ca ce e, anume un sistem(în primul rând un sistem!) care ne subjugă, transformându-ne în sclavi captivi.
Astfel absolut fiecare aspect al vieţii noastre a devenit intermediat de un ecran generalizat. Partea parşivă a situaţiei este dată de iluzia că „avem libertatea” de a alege orice. Şi aici din nou e o chestie absolut parşivă. Într-adevăr, când mergi cu maşina ai libertatea să alegi orice, doar că acest orice se limitează la sistemul stradal. Situaţia e identică „libertăţii” jucătorului de jocuri electronice. Într-adevăr, el se poate mişca pe oriunde, îşi controlează personajele absolut cum vrea, doar că toate mişcările sale se desfăşoară în cadrul strâmt al jocului. Iar toată mişcarea sa este de fapt un element static deoarece jucătorul nu se mişcă ci, pur şi simplu, stă tolănit într-un fotoliu, delegându-şi forţa motrice personajului pe care-l controlează din tastatură sau joystick.
„Bine, bine – îmi veţi replica – dar oricând pot merge oriunde vreau şi fără nicio intermediere. Pot merge pe munte sau într-un peisaj sălbatic, astfel încât între realitatea mea şi lumea înconjurătoare să nu se interpună nimic”. Sunt două aspecte aici. Primul şi cel mai facil are răspunsul într-o întrebare: aşa e, poţi, dar o faci? Vedeţi, libertatea pe care ne-o lasă sistemul este una înşelătoare. Aşa e, ai libertatea de a privi lumea aşa cum este, dar n-o faci. De ce? Din cauza confortului, a obişnuinţei şi, în final, a subjugării tale faţă de ecranul generalizat. Libertatea pe care nu ţi-o poţi exercita este sclavie.
Celălalt aspect este unul mai puţin ascuns decât cel prezentat anterior. Să presupunem că mergi în natură. Chiar te bucuri de ea. Dar uiţi că pentru a te orienta acolo utilizezi GPS-ul telefonului, transformându-ţi realitatea într-una intermediată. Şi chiar dacă nu foloseşti facilitatea descrisă, simplul fapt că păstrezi un telefon în buzunar(„pentru ai multă siguranţă”) arată că nu te simţi bine fără a te şti ancorat în realitatea intermediată, adică sub oblăduirea ecranului generalizat.
Pun punct aici indicându-vă că nu am vrut decât să vă arăt stadiul în care ne aflăm. Arată mult mai rău decât v-aţi fi imaginat. Şi partea urâtă e că, pe moment, ieşirea e aproape imposibilă.
Autor: Dan Diaconu
Adauga comentariu