Îți place să ai o viață „vibrantă”, să fii în centrul atenției, să te admire toți, să ai bani și mașini scumpe, să-ți sclipească tot exteriorul? „Ai mașina ce mai mare și femeia cea mai tare”? Simți că vrei să intri oriunde, că trebuie să fii centrul centrului, miezul miezului? Fiecare clipă a ta e dedicată strecurării, combinației, înaintării pe lângă, fentării, păcălirii, toate acestea indiferent de consecințe? Orice om e doar un scop, orice scop e doar un pas, orice pas e doar chestie care trebuie să se întâmple cu toate că nu știi de ce? Îți cauți plăcerea în orice, te consumi pentru a o găsi și, de fiecare dată după ce te afunzi în ea un sentiment ciudat îți spune că „nu-i îndeajuns” și-atunci o iei de la capăt, într-un du-te vino disperat care te cufundă în aceleași plăceri goale, pe care ți le dorești de fiecare dată mai mari și care, culmea, cu toate că par mai neverosimil de plăcute, în final îți stârnesc dezamăgiri mai mari? Uneori ajungi să mergi după ele știind toate dezamăgirile; din ce în ce mai des o faci doar pentru „că știi” că alții care te privesc și-ar dori ceea ce ție ți se pare facil, iar pentru ei e imposibil? Oricare și fiecare în parte dintre acestea sunt semne. Semne că pustiul e în tine!
Ce e pustiul? Nu pot să-ți spun nu pentru că nu știu, ci pentru că e greu. Pustiul e ceea ce simți când îți privești trecutul și ești dezamăgit, e ceea ce se întâmplă când te privești în oglindă și-ntr-o clipă de sinceritate îți dai seama că nu-ți place. Pustiul e atât sentimentul de inutilitate, dar și sentimentul de prea multă utilitate. E un teritoriu larg în care e atât de facil să te prăvălești; el e și-n dreapta și-n stânga drumului tău. Poți cădea în el cu ușurință pentru că drumul tău e o sfoară suspendată pe care trebui să-ți ții echilibrul. Orice pas greșit, orice ezitare, orice eroare, chiar și una foarte mică, te aruncă fără milă în pustiu. Iar pustiul e cel fără de indicații, un teritoriu vag în care nu există stânga, dreapta, înainte sau înapoi. Pustiul n-are puncte cardinale, n-are bine și n-are rău. Are aceeași constituție indiferentă, același peisaj anost. În pustiu nu mergi niciodată în „direcția bună” pentru că nu există nici „direcție” și nici „bine”. În pustiu n-ai cum să mergi pe „calea greșită” pentru că, se asemenea, nu există nici „cale” și nici greșeală. Pustiul e plat, fără forme de relief și fără nimic în el. Pustiul e nimicul în care nu poți săvârși decât nimicul și-n care nu poți deveni decât sclavul închipuirilor tale. Totul în pustiu e „Fata Morgana”. În pustiu nu poți decât rătăci și de-aceea singurul sentiment care te încearcă acolo e cel al inutilității.
Cel mai mare pustiu e cel din tine, cel care pornește de la un fir de nisip șicare se dezvoltă peste noapte la dimensiunile obsedante ale unui deșert. Când pustiul ți se instalează în suflet o face tiptil, ascuns precum un hoț. Intră prin orice crăpătură de neglijență și, de fiecare dată, își găsește terenul fertil pe care să-l secătuiască transformând totul, ca prin farmec, într-un deșert obsedant, uniformizator, fără sens, dar plin de iluzii și șabloane care apar și dispar în vraja Morganei.
De cele mai multe ori și cel mai uzual e să nu percepi pustiul, deșertul în care te cufunzi. Asta pentru că prezența sa atât de obsedantă te face să nu-l observi, să uiți, în mod paradoxal, de existența sa. Fiind atât de uniform, atât de identic prezent, indiferent de punctul înspre care privești, el dispare lăsând locul iluziilor pe care le percepi. Și-așa devii inconștient de prezența sa, pierzându-te în lumea iluzorie a scornirilor sale și care, până la urmă, se dovedesc a fi propriile tale scorniri, facilitate doar de prezența sa. În timp ce inconștientul orbecăie cu speranță după una sau multele false sclipiri, cel conștient nu are parte de o soartă mai bună. El vede deșertul, e obsedat de uniformitatea sa și, mai mult, e disperat de pierderea acelei căi care era singurul sens coerent. Acea „sfoară suspendate pe care trebuie să-ți ții echilibrul” e singura cale dreaptă, curățată de tot ceea ce înseamnă deșert, e singura coerență într-un ocean de incoerență, singura „șosea” care pleacă de undeva și merge către o destinație. În rest toate sunt iluzii.
Tocmai de aceea omul care orbecăie prin deșert, conștient și obsedat de existența acestuia și, mai ales, de pierderea drumului, împărtășește cumva același destin tragic cu cel care orbecăie. E fals să crezi că omul a fost alungat din Rai undeva la începuturile istoriei. Mâncatul „mărului otrăvit” și „izgonirea din Rai” sunt elemente ale destinului fiecăruia. Drumul era „Raiul” nostru pământean, în timp ce deșertul, pustiul pe care vi l-am descris, este pământul pe care suntem alungați pentru păcatul nostru de a pune la îndoială „acea sfoară subțire” care ne asigura că venim dinspre ceva și mergem către o destinație sigură, corectă. Disperarea celui care-și dă seama de existența deșertului este, în sine, un fapt tragic. El e conștient că e pierdut, că fiecare pas, indiferent în ce direcție e făcut, e un pas greșit. Pentru că însuși deșertul e o eroare, un tărâm al pașilor greșiți. Și întrucât e așa, devine logic că este imposibilă existența unei căi de ieșire. Sau, ca să fiu mai corect, e imposibilă ieșirea din pustiu pe cont propriu. Ești prea mic pentru un pas atât de mare. Aparent, cel conștient e mai aproape de ieșire deoarece, cel puțin el înțelege unde se află, în timp ce acela care orbecăie pare a nu avea nicio șansă. De-aici apare suficiența celui conștient, suficiență care nu-i nimic altceva decât o altă iluzie a pustiului, una care-l ține legat de pustiu precum o ancoră mult prea mare și grea ține locului o biată bărcuță care-ar vrea să găsească un liman.
Adevărul e că ieșirea din capcană nu ține de tine, cel captiv, ci de-o minune care i se-ntâmplă – în egală măsură – atât celui care orbecăie, cât și celui care e conștient de prezența pustiului în care-a fost prins ca într-o capcană. Ieșirea ți se oferă, e cu adevărat o minune modul în care se petrece deoarece nu doar poarta de ieșire ți se arată clar, dar și mintea ți se limpezește astfel încât să poți face conștient alegerea. În timp ce unul alege întoarcerea pe drumul cel drept, altul are de îndată regretul „pierderii” deșertului și se autoiluzionează că poarta de ieșire care i se arată e o altă iluzie a deșertului, refuzând conștient ieșirea din acel iad.
Mi s-a întâmplat cu mult timp în urmă. Era o viață „vibrantă” pe care-o trăiam în iluziile care-ți cresc de la o zi la alta. Simțeam că sunt „nelimitat” cufundându-mă în lumea iluzorie în care orbecăiam. Știam că sunt „centrul”, că toți ceilalți mă observă și și-ar dori să fie ca mine. Cine nu și-ar dori ca, la o vârstă atât de fragedă, „să reușescă în absolut toate direcțiile”? Să ai dintr-o combinație mai mult decât a avut un om normal în toată viața sa? Și, mai mult, să ai totul fără niciun efort, de parcă întreg universul ar complota pentru a-ți face pe plac? O lume minunată în care „provocările” erau atât de mari cât le dădeam eu voie să fie pentru a mă ridica de fiecare dată deasupra lor. Iată învingătorul perpetuu, iată-l pe „cel care știe”. N-o să dau mai multe detalii pentru că n-are niciun sens să pierd timpul. O să vă spun doar întâmplarea. S-a făcut în așa fel încât, după o noapte lungă din care aproape nu mă trezisem, să mă urc la volan alături de două „ispite”. N-aveam niciun țel. Ne-am urcat în mașină pur și simplu, pentru a merge spre nicăieri. Și-am mers absolut aiurea, înghițind sute de kilometri fără a ști de ce-o fac. Eram amețit de băutură și sevrat de viața pe care-o duceam. Brusc mi s-a făcut sete, o sete nebună. Era logic, după cât băusem părea că nici un fluviu nu mi-ar putea satisface setea. Și, pe măsură ce mergeam, în ciuda faptului că mă uitam cu disperarea după un magazin, benzinărie sau o fântână, acestea refuzau să apară. La un moment dat, una dintre fete mi-a spus că, undeva în dreapta, e o fântână. Nu mai știu exact dacă spusese pentru că știa sau văzuse ceva pe un indicator. Eram confuz. Așa că am luat-o mecanic pe drumul din dreapta. Un drum de țară pietruit și cu hârtoape, punând la încercare suspensiile mașinii. N-a durat mult, după vreo 500 de metri am văzut izvorul: frumos întreținut, cu apa căzând cristalină. Aproape că am avut impresia că voi sorbi tot izvorul, atât îmi era de sete. N-am apucat să iau decât o gură. Apa ajunsă în stomac mi-a provocat o ciudată amețeală. M-am așezat lângă izvor pentru a mă liniști. Fetele au plecat să viziteze „locul”. Rămas singur îmi muiam vârful degetelor în apă și-apoi îmi atingeam fruntea, ochii, obrajii. Treptat mi-am revenit. Am băut apă cu guri mici și am simțit cum amețeala dispare ca prin minune. M-am așezat din nou pe băncuță pentru a le aștepta pe fete. Între timp a venit cineva cu o găleată pe care-a pus-o să se umple. Se uita ciudat la mine, cu niște ochi mari și liniștiți. Mă simțeam jenat. Știam că se uită la mine, dar nu înțelegea de ce. L-am ignorat până când m-am întors spre el. Într-adevăr, se uita la mine, dar cu o liniște și seninătate rezervată doar câtorva semeni de-ai noștri care par a trăi în altă lume. Era de-o seamă cu mine, poate cu vreo 5-7 ani mai în vârstă. „Ce-ai, de ce te uiți așa la mine?”- l-am întrebat nedumerit. El m-a privit în continuare la fel de liniștit și, după un scurt moment de tăcere, mi-a răspuns printr-o întrebare: „Nu-i oare păcat să-și bată dracii joc de tine într-un asemenea hal?”.
Am avut sentimentul pe care-l are cel ghilotinat în fracțiunea de secundă de dinaintea iremediabilului. Omul acela stârnise un ecou asurzitor în mine. Între timp găleata s-a umplut, m-a salutat urându-mi numai de bine și s-a îndepărtat spre locul din care se întorceau, tăcute și marcate, fetele pe care „le închiriasem”. Ne-am întors de-acolo în tăcere. Niciunul dintre noi n-avea chef de vorbă. Am lăsat-o pe fiecare dintre ele acasă: una în Militari, cealaltă în Piața Rosetti. De-atunci n-am mai văzut-o pe niciuna, la fel cum nu mi-am mai văzut viața de dinainte. Aceea a fost ieșirea mea din pustiu. Iar pustiul meu aveam să-l reîntâlnesc, mult mai târziu, perfect descris de un înțelept: „Când frânele simțurilor conducătoare slăbesc, îndată se stârnește răscoala patimilor și se mișcă lucrarea simțurilor supuse acestora. Pornirea dobitocească a acestor simțuri dezlegate din lanțurile înfrânării e prinsă de pricinile patimilor și paște în ele ca în niște pășuni aducătoare de moarte. Aceasta cu atât mai mult cu cât dezlegarea se prelungește mai multă vreme. Căci pornirea aceasta nu rabdă să fie oprită de la împărtășirea de cele pe care le dorește prin fire, o dată ce a fost slobozită din frâne”.
De ce v-am spus toate acestea? Pentru că a devenit obsedantă întrebarea pe care-o primesc la fiecare articol pe care-l scriu: „ce-i de făcut?”. Mulți mă acuză că descriu totul perfect logic, în cele mai amănunțite detalii, dar că refuz să dau soluții. Îmi pare rău, soluția n-o am eu, ea e veche de când lumea. Eu unul nu fac altceva decât să vă descriu „mașinăria infernală” pentru a înțelege logic ce e de înțeles și pentru a vă forța cumva să nu mai alergați după iluzii. Fata Morgana nu există, de-aceea nu trebuie s-o mai urmați! Ținta pe care trebuie s-o aveți în vedere e una singură: ieșirea din pustiu. Abia după ce veți reuși asta – desigur, nu prin forțe proprii – vă va redeveni clar drumul și direcția. Atunci totul se va limpezi și veți înțelege singuri, fără să vă mai explice nimeni, de unde venim și încotro mergem. Și, până la urmă, asta e singura chestiune care contează cu adevărat. Gândiți-vă bine la ceea ce v-am spus și poate veți constata singuri că e păcat să lăsați dracii să-și bată joc de voi, mai ales acum, când hoardele de draci umblă libere, la vedere, cu o vivacitate care nu semnalizează nimic bun!
Autor: Dan Diaconu
Adauga comentariu