Analize și opinii

Dan Diaconu: „Cum faci să readuci la viață un mort?”

Cum faci să readuci la viață un mort? Cam la acest mod am putea vorbi despre democrație ca sistem politic. Să mergem cu puțin timp înainte, să zicem cu 12-13 ani. Scenele politice ale lumii erau dominate de aceleași partide vechi de când lumea, figurile politice erau neschimbate, înlocuindu-se previzibil una cu cealaltă într-un joc absurd, aproape mereu același, care dura de aproape două secole.
A venit o criză economică imensă(cea din 2007-2008) de o amploare atât de mare încât s-a pus în discuție inclusiv viabilitatea banului. Vă reamintesc că, pentru rezolvarea acelei imense găuri(rămasă nerezolvată până în prezent), băncile centrale au acționat perfect sincronizat, coordonate de „mâna nevăzută”. Și așa s-a trecut peste, fără însă a rezolva problemele, ci doar peticindu-le la modul absurd și marketând „rejuvenarea” ca soluție.
În plan politic acea criză s-a manifestat profund, în special în țări precum Grecia și Italia, unde întreaga clasă politică părea a avea soarta lui Ceaușescu. Furia populară ajunsese la cote atât de înalte încât părea că societatea va fi răsturnată. O asemenea răsturnare ar fi sunat semnalul de alarmă pentru toți oamenii normali la cap și sătui de fake-spectacolul reprezentat de așa-zisa democrație. Regizorii însă erau pregătiți pentru probleme de factura celor de mai sus.
Așa au apărut în scenă „partidele antisistem” făcând ca întreaga retorică împotriva sistemului în sine să fie canalizată într-o mișcare a sistemului. E ca și cum oamenii, nemulțumiți de direcția în care merge un tren, ar fi început să vorbească despre construirea unei căi ferate în altă direcție. Ei bine, aproape imediat au apărut „inițiatorii revoltați” care, bazându-se pe puternicul vector de revoltă, au coalizat oamenii împotriva mecanicului trenului. Astfel, mișcarea s-a transformat dintr-una care ar fi rezolvat eficient problema pornind de la bază, într-una sfârșită într-o tragicomică încăierare pe ciolan. Ați văzut aceste elemente în plenitudinea lor: Syriza în Grecia, 5 Stelle în Italia sau USR la noi. Nici nu-i de mirare că „engine-ul” tuturor falselor mișcări antisistem e același(anticorupția). Mâna nevăzută în cazul de față este veșnicul George Soros care, prin mult prea lunga mână a fundațiilor sale, a proiectat o întreagă păduchelniță de partide stângiste. Pornind de la Sysyza, 5 Stelle, Podemos, etc.
Și pentru că am ajuns aici, poate ar fi interesant să constatați că există o platformă complet internaționalistă, radical-stângistă în tradiție bolșevică, care se francizează în toate țările utilizând același limbaj și aceleași resurse. Se numește „Demos”, fiind finanțată – v-ați prins! – tot de Soros. Și ea tot anti-sistem.
După ce partidele antisistem au câștigat alegerile – fie singure, fie în coaliții – rezultatul nu avea cum să fie decât unul singur: eșecul. Reîntorcându-ne la exemplul cu trenul, acesta n-are unde să meargă altundeva decât pe calea ferat ducând în aceeași direcție, indiferent de cine sa află la conducerea sa.
Probabil vă întrebați ce se obține? În principal totul. Când partidele antisistem dau greș, omul se domolește, gândindu-se că dacă nici ăia ai lui n-au reușit să schimbe ceva, atunci e clar că nimeni și nimic nu va schimba ceva. Și așa face loc revenirii vechilor dinozauri pe scena politică care le propun tinerilor „reconstrucții, restructurări și o viață mai bună”. Când va veni acea viață mai bună? Cândva, în viitor! Mereu în viitor. Iar când tinerii, maturizați deplin, se vor trezi, un alt partid antisistem va veni să le dea aripi – pentru ultima dată în viața lor – și, după ce va eșua lamentabil, ei, asemeni părinților lor, vor ajunge la aceeași stranie concluzie: „dacă nici ai mei n-au făcut nimic atunci când au preluat puterea, atunci e clar că nu se poate face nimic”.
Acestea sunt ceea ce eu numesc „vieți irosite”. Pentru ca întreg spectacolul democrației să funcționeze, în spate se desfășoară un joc macabru: viețile spectatorilor sunt inutil irosite, târâte într-o mașină de tocat care lucrează non stop. De ce se întâmplă asta? Simplu: toți cei cărora li se toacă viețile cer asta deoarece au pretenția ca altcineva să facă ceea ce ar trebui să facă ei.
Rețineți bine ultima frază pe care am spus-o și raportați-vă la ea pentru a nu îngroșa șirul și-așa insuportabil de mare al victimelor. Totul merge prost deoarece trăiți cu falsa pretenție ca altcineva să facă ceea ce ar trebui să faceți voi. De la cele mai mici detalii precum deplasarea, aprovizionarea,preparatul mâncării, până la cele mai înalte precum decizia, toate, dar absolut toate, trebuie să le faceți singuri, fără a aștepta vreun „eliberator”. Pentru că el, pur și simplu nu există. Propria viață vă aparține în măsura în care componentele ei cele mai mărunte vă aparțin. E esențial să aveți controlul și, deținându-l, să luați deciziile fără a aștepta ca alții să facă.
În esență, jocul e simplu, de-a dreptul banal. Îți vezi de tine, de independența ta și cauți oameni la fel de independenți ca tine. Așa se face o comunitate. Abia după aceea vei înțelege eroarea istorică pe care-o fac generații întregi atrase cu zăhărelul în monstruoasa capcană a politicilor prezentului și trecutului. Abia când îți vei găsi independența, fără să mai depinzi de rotițele intermediare ale sistemului, abia atunci vei înțelege cu adevărat ce e viața.

Abonează-te la newsletter