Dan Diaconu: „Corporatiștii își știu inutilitatea, sunt conștienți că sunt mai interschimbabili decât piesele de lego, iar asta îi face dependenți.”

Sunt sigur că v-ați întrebat de multe ori același lucru. Pentru oricine e inexplicabil. Dacă însă vei coborî între ei atunci când se strâng pentru activitățile pe care sunt chemați să le facă, vei constata ceva mult mai surprinzător: o diversitate nelalocul ei. Știu, un stângist mă va taxa instantaneu pentru ultima observație. „Diversitatea n-are cum să fie nelalocul ei!” – va spune el plin de năduf. Ba tocmai din contră! N-au cum să fie uniți familiști convinși cu cei care luptă pentru dezintegrarea familiei, n-au cum să apară oameni cât se poate de normali, respectabili chiar, alături de golanii unor mișcări radical-extremiste. O singură tură făcută printr-o asemenea mulțime v-ar face să vă puneți întrebări serioase, mai ales în condițiile în care veți constata că nu sunt separați unii de ceilalți, ci toți se amestecă, părând injectați cu același virus. La noi, disonanța e chiar mai mare întrucât mai au și pretenția că ei reprezintă „dreapta”, făcându-i comuniști pe cei de stânga, dar propunând ca alternativă un comunism atât de dur încât e inacceptabil chiar și pentru cei cărora li se spune că sunt stângiști.

Să lăsăm însă nuanțele de-o parte pentru a putea înțelege de unde vine acea unitate a hoardelor gata să inunde oricând străzile. Desigur, dacă am cerceta mai atent, am putea lesne observa că majoritatea covârșitoare a acelor indivizi au o problemă psihică. Fiecare dintre ei, în ciuda aparenței de normalitate, semnalizează transparent o problemă. Să vă dau câteva exemple autohtone. Căutați discursurile publice ale lui Răzvan Ungureanu. Uitați-vă la ochii lui și la sevrajul în care cade atunci când „se înfierbântă”. O și mai evidentă problemă veți constata studiindu-l pe Mihail Neamțu. Observați-i izbucnirile violente, ruperile de discurs și acea privire care-i rămâne fixată în gol atunci când pare a trăi un sevraj similar cu al domnului Ungureanu.

Știu că unii vor zâmbi cu neîncredere, dar, pentru a-mi da dreptate, n-ar trebui decât să coboare în stradă și să se așeze în proximitatea lor. Personal mi-am pierdut timpul la multe adunături băsiste, useriste, de curiozitate am mers numeroase întruniri oengistice, m-am strecurat chiar și-n proximitatea lui Nicu Shordan. Recunosc, am o capacitate cameleonică, îmi e foarte ușor „să mă strecor”, să ajung unde-mi doresc. Iar când sunt ros de curiozitate, cameleonul din mine prinde aripi.

Probabil vă așteptați să vă spun ce-am descoperit în urma incursiunilor în miezul tuturor acestor grupuri eterogene. În prima fază, în afara acelor „mici probleme” pe care le-am identificat ca fiind de natură psihică, aparent nimic. Nimic n-ar putea explica modul în care un corporatist ordonat, capabil să plece cu două ore înainte de acasă doar pentru a nu întârzia nici măcar cu o secundă la serviciu, s-ar putea amesteca în acea gloată infamă, stând umăr la umăr cu bătăuși, paraziți sau semi-boschetari. Nici chiar acea constantă problemă psihică nu poate explica unitatea deplină și coordonarea impecabilă a gloatei revanșarde.

Știam că e ceva mai adânc, dar ce oare poate fi mai adânc decât psihicul? Mi-am stors mult timp creierul să înțeleg mecanismul care părea inexplicabil. Cum e posibil ca un om absolut normal să se transforme peste noapte într-un „zombie”? OK, putem da vina pe acea misterioasă „problemă psihică” pe care-o constatăm, dar și ea trebuie să fie generată de ceva. Și care-i acel ceva?

N-aș fi găsit nimic dacă n-ar fi existat o discuție cu un bun prieten care, uimit de modul în care mă strecurasem în proximitatea liderilor protestatarilor, n-ar fi venit cu ideea întocmirii unei hărți a finanțării acestor activități. Exact atunci mi s-a luminat mintea întrucât descoperisem mecanismul pervers prin care atâta mulțime de oameni e târâtă în mocirla în care ne scufundăm. Ei bine, care-i problema?

Constanta care generează întregul comportament aberant este nu finanțarea – așa cum v-ați aștepta să spun – ci dependența. Toți „soldații” pe care-i vedeți aliniindu-se disciplinați, indiferent de credințe și în ciuda disonanțelor grave dintre credințele lor intime și ceea ce urlă în piețele lumii, absolut toți sunt scoși „la luptă” de propria lor dependență. Probabil îmi veți replica acum că ceea ce afirm e valabil pentru oengiști, nicidecum pentru salariații de prin multinaționale, care câștigă „bani frumoși” și care nu-s dependenți de finanțările vreunui milionar excentric. Asta e opinia unuia care nu are habar de toxicitatea mediului corporatist. Rar veți găsi în acest mediu unul care să nu aibă sentimentul apăsător al propriei inutilități. Rar veți găsi pe cineva căruia să nu-i fie teamă că va fi înlocuit.

Doar cei care fac muncile de bază, care lucrează până la epuizare, aceia sunt singurii – și puținii – dintre cei care nu au sentimentul inutilității. Aceștia, de cele mai multe ori, urăsc corporația și-și urăsc șefii. Știu că-și fac munca pentru care sunt plătiți și rup ușa în momentul în care s-a terminat programul. Ei însă sunt cei puțini și scârbiți de prostia în care se scaldă. Văd cu ochii lor cât de inutili le sunt șefii, constată că întreaga organizație e un monstru neoptimizat și-și înghit frustrările. Aceștia însă sunt cei puțini care, de obicei, încasează și salariile cele mai mici.

Restul corporatiștilor, adică „structura”, este reprezentată de o masă amorfă de umili mâncători de căcat. Își știu inutilitatea, sunt conștienți că sunt mai interschimbabili decât piesele de lego, iar asta îi face dependenți. Ei au capul plecat pentru cel de deasupra – de care, de altfel, depinde menținerea lor în funcție – și-i urăsc pe cei de dedesubt, care-s dependenți de ei. Se simt vinovați pentru că nu fac nimic și, de aceea, provoacă ședințe interminabile, pierd timpul cu prezentări inutile, umplu aiurea tone de foi de flipchart și caută să-și găsească justificarea în rapoarte interminabile, care mai de care mai fistichii și inutile. Deseori corporatistul dependent stă mult peste program pentru a-și justifica existența față de șef. Care șef, la fel ca și el, stă și mai mult peste program. Toți aceștia sunt inutilii, majoritarii unei corporații, iar diferența dintre ei e dată de pasiunea pe care-o pun în coprofagia colectivă pe care-o practică.

În ciuda aparențelor, în ciuda „împlinirii” pe care-o afișează, toți acești salariați, în realitate, sunt viermi inutili. Dacă i-ai da pe toți afară efectiv nu s-ar simți nimic. Lucrurile ar merge la fel ca înainte. Ei sunt conștienți de asta și de-aici le vine teama cea mai mare. În realitate, ei sunt total DEPENDENȚI de acea structură. Asemeni oengiștilor, ei trăiesc din mila corporației. Și se simt datori. De-aceea aderă imediat la clamarea vocală a valorile scoase în piață de oengiști. Sursa de finanțare le vine din același loc și ei sunt conștienți că sunt dependenți de ea.

Cum altfel credeți că se ridică Partidul Democrat din SUA dacă nu prin „solidaritatea” asistaților sociali. Care e printre primele inițiative ale lui Biden? Cecul de 2000$. Iată cum este plătită lupta zdrențăroșilor de pe întreg teritoriul SUA: cu un gest de clemență al statului pentru cei mai de jos asistați sociali. Pulimii i se elicopterizează bani și pulimea e sevrată.

Dacă vreți să înțelegeți constanta solidarității stranii a stângiștilor radicali, trebuie să înțelegeți mecanismul dependenței. Dacă se taie macaroana finanțării, toți inutilii obișnuiți să fie remunerați pentru mâncatul de căcat rămân pe dinafară. Iar viața lor, fără îndeletnicirea cea facilă și inutilă, nu mai are sens. Sunt aruncați în stradă fără nicio șansă. Iată mecanismul!

De ce de partea cealaltă nu-i o solidaritate similară? Pentru că ceilalți au o oarecare independență, nu depind în asemenea hal de un serviciu și știu că au forța să se replieze, indiferent de turnura vremurilor. Cei despre care vă vorbesc sunt preocupați mai mult de propria viață și de cea a apropiaților, ignorând toxicul zumzet public. De-aceea nu sunt interesați să iasă în stradă și, în general, urăsc masele deoarece nu se lasă masificați.

Iată diferența dintre masa ineptă a dependenților și majoritatea tăcută care ignoră zgomotul. În SUA s-a dat ultima luptă dintre cele două orientări. Masa a învins deoarece a devenit majoritară. Criza din 2008 care a decimat clasa de mijloc își face simțite efectele perverse abia acum. Și, așa cum într-o corporație paraziții stau pe spatele celor puțini care fac munca, la fel se întâmplă și în societățile noastre: paraziții stau din ce în ce mai mult pe spatele nostru. Pentru a-i plăti, corporațiile au nevoie de facilități, de aranjamente, de scutiri. Motivul e simplu: trebuie să scoată mai mult decât bagă. Toate aceste aranjamente se răsfrâng asupra noastră, a celor disciplinați, care, de dragul independenței, ne plătim la zi toate dările către stat.

Vestea proastă este morala a ceea ce s-a întâmplat în SUA: bondarii paraziți au depășit ca număr albinele lucrătoare. Într-un stup așa ceva nu e posibil! Bondarul trăiește fix cât este necesar, după care e eliminat. Ceea ce se întâmplă în SUA – și se va propaga cu viteza luminii peste tot în lume – este un socialism corporatist de sorginte marxistă. Dacă vom continua comparația cu stupul, vom observa că o asemenea construcție e contra naturii și nu poate face nimic altceva decât să se prăbușească sub propria greutate. Asta deoarece, după ce se vor fi epuizat toți „dușmanii” de la baza societății, paraziții își vor îndrepta gurile nemâncate către cei situați deasupra. Chiar dacă nu-i cunosc decât pe cei care ies în față ca marionete, chiar și-așa, întregul sistem se va prăbuși. Treburile de acest tip n-au cum să țină la infinit!

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri Economice