Analize și opinii

Cum și-a prins Merkel urechile în strategia lui Băsescu

În urmă cu aproape un deceniu, în România se producea un fenomen care avea să se repete, într-o formă extrem de asemănătoare și la o scară mai mare, în cea mai puternică țară a Europei. Nu spunem că Merkel l-a plagiat pe Băsescu, deși nu e cu totul exclus; dacă în cazul liderului român mecanismul a funcționat în mare măsură, în cel al lui Merkel totul s-a întors pe dos, afectînd întreaga UE pe termen lung. Chiar și în aceste zile, cancelarul german, cu chiu cu vai ajuns la al 4-lea mandat, se chinuie să iasă din clinci, fără a fi clar dacă va și reuși.



Să reamintim, pe scurt, o mare problemă creată României în relația cu UE acum cîțiva ani.

O idee, sau, dacă vreți, o strategie a președintelui Băsescu înflorită în pragul luptei pentru al doilea mandat a vizat cetățenii moldoveni.

Planul era simplu: dacă acorzi unui număr cît mai mare de moldoveni cetățenie română, deschizîndu-le astfel, ușa UE, aceștia își vor manifesta recunoștința la vot, chiar și din diaspora.

În consecință, fostul președinte s-a ocupat de deschiderea unui număr cît mai mare de consulate unde moldovenii să aplice pentru cetățenia română, în paralel declanșînd și o amplă campanie mediatică menită să-l prezinte drept marele prieten al celor de peste Prut. Ne amintim, de altfel, că în primul ei discurs de europarlamentar în 2009, Elena Băsescu a cerut UE ridicarea vizelor pentru moldoveni.

În aprilie 2009, Băsescu a impus simplificarea, prin ordonanță de urgență, a procedurilor privind acordarea cetățeniei către basarabeni. În acel moment, existau peste un milion de cereri de cetățenie din partea acestora, în așteptarea soluționării. Un ritm anual de cca.100.000 de cetățenii acordate punea bazele unui segment electoral extrem de important în doar cîțiva ani. Unul devotat lui Băsescu, cel care nici nu se gîndea să renunțe la politică după ultimul mandat, astfel că avea toate motivele să-și creeze un electorat propriu, inatacabil de către alte partide.

Atîta doar că demersul său deranja profund UE, cu Germania și Franța în frunte.

Așa cum scriam și la vremea respectivă, în noiembrie 2009, secretarul de stat francez pentru Afaceri Europene, Pierre Lellouche, anunţa în faţa Comisiei pentru afaceri europene a Adunării Naţionale, că Franţa se opune aderării României şi Bulgariei la Schengen în martie 2011, nu din cauza lipsei infrastructurii tehnice de supraveghere a graniţei, ci a politicii Bucureştiului privind acordarea cetăţeniei române moldovenilor, care primesc astfel şi paşaport UE. Reprezentantul UE pentru Republica Moldova, Kalman Mizsei, declarase și el încă din 2007, că solicitarea cetăţeniei române de către moldoveni este un motiv de preocupare şi pentru Chişinău, dar şi pentru Bruxelles, care vrea ca România să îşi reformeze legea cetăţeniei pentru a o face mai restrictivă.

“Chisinaul nu ar vrea sa vada ca cetatenii moldoveni cer in masa cetatenia romana pentru a ajunge in UE. Pe de alta parte, Bruxelles-ul se asteapta ca Romania sa isi reformeze legea cetateniei intr-un fel in care sa restranga bazele de acordare a cetateniei. La Comisie exista o puternica preocupare privind posibilitatea de extindere a cetateniei la o mare proportie de cetateni din afara UE”, declara Mizsei într-un interviu dat presei de la Bucureşti.

Presa occidentală trata, și ea, pe larg chestiunea, în sens negativ, desigur: Daily Telegraph titra că un milion de moldoveni cu paşapoarte româneşti pot ajunge în Marea Britanie, Der Spiegel spunea că generozitatea preşedintelui Traian Băsescu ajută sute de mii de moldoveni să intre “pe uşa din dos” în paradisul Economic al UE, Il Giornale relata că Băsescu “păcăleşte” UE oferind paşapoarte moldovenilor.

Una peste alta, ideea de bază era că Băsescu sacrifică interesele României pe altarul celor personale, electorale. Și nu se poate spune că mecanismul nu i-a fost util: moldovenii au fost, în ultimul deceniu, un sprijin electoral solid pentru fostul președinte și partidele sale.
Trăgînd linie și adunînd, dincolo de interesele electoral-politice ale lui Băsescu, avem imaginea unei UE care, în 2007-2010, nu voia să audă de migrație dinspre unele țări, totuși, europene și creștine, precum Serbia, Macedonia, Muntenegru ori Moldova. Ba chiar se manifesta agresiv pe această temă.

În 2015, însă, pică bomba: cancelarul Germaniei, Angela Merkel, descoperă, dintr-o dată, cît de minunat e să deschizi porțile UE pentru cetățenii altei civilizații, destul de diferită de cea iudeo-creștină: e vorba de Islam.

În acel an, în Germania au intrat de cinci ori mai mulți imigrați decît în cel precedent.

În discursul de Anul Nou, Merkel puncta, cu ochii aproape umezi: ”Refugiații sunt o șansă pentru Germania”.

“Sunt convinsa de acest lucru: daca este inteleasa corect, marea sarcina actuala care consta in a primi si integra atatia oameni reprezinta o sansa pentru maine” spunea ea.

“Evident, va trebui sa ii ajutam si sa ii primim pe ce care cauta refugiu la noi”, mai transmitea Merkel, cerînd germanilor să își mențină atitudinea binevoitoare față de imigranții islamici.

Ca să fie bîlciul complet, postul național ZDF anunța introducerea de subtitrare în arabă a discursului, pentru a fi înțeles de cît mai mulți refugiați.

În doar 5 ani, Germania trecuse de la ostilitatea față de est-europeni la iubirea frățească de musulmani.

Marea întrebare?

De ce?

Un posibil răspuns vine dinspre cercetări sociologice făcute în anii anteriori, dar și în 2015, care relevau că străinii cu cetățenie au ajuns o forță electorală de luat în seamă în Germania: peste 10% dintre votanți și procentul crește.

Deutsche Welle atrăgea atenția, pe fondul acestor cercetări, că potențialul electoral al germanilor non-germani nu era exploatat de nicio forță politică. Acum doi ani, Aydan Özoguz, ministru al Integrării, declara explicit că „partidele ar trebui să se străduiască să câștige imigranții de partea lor”.
Sondajele relevau că votanții provenind din imigranți se regăseau mai degrabă în politicile SPD, cca.40%, și doar cca.27% mergeau pe mîna lui Merkel și a CDU/CSU.

Fără îndoială că Merkel a ajuns să-și pună serios, în ultimii ani, problema utilizării imigranților drept masă electorală de manevră. Inspirată ori nu de manevrele lui Băsescu.

Pentru asta, era necesar să se prezinte cetățenilor germani provenind din imigranți drept marele lor prieten și ocrotitor, cel care deschide larg porțile țării și ale visteriei către alți și alți imigranți. Pe termen mediu și lung, își creștea, totodată, natural respectivul segment electoral, pe măsură ce noii veniți căpătau cetățenia țării (după 6 pînă la 8 ani de ședere în țară).

În fine, discursul ei trebuia să îmbrace forme speciale, cum ar fi ideea că Islamul face parte, de acum, din Germania. O teză reluată și zilele trecute, la Berlin: ”Trăiesc aici patru milioane de musulmani, care îşi practică religia. Şi aceşti musulmani aparţin de Germania, întocmai ca şi religia lor, deci Islamul”.Poziție exprimată în ultimii ani și de președintele republicii, pe care îl susținuse, Christian Wulff.

Așa se face că, sub ochii stupefiați ai UE, dar, mai ales ai țărilor est-europene încă neintegrate, Germania care trîntea nervos ușa în nasul moldovenilor ori muntenegrenilor s-a transformat în mama răniților pentru sirieni, afgani, irakieni, eritreeni șamd.

Tocmai scenariul de acoperire fluturat de Merkel are fisuri. Vorbim de ideea necesității forței de muncă și a întineririi populației germane în următorii ani; dar cei din est nu tot forță de muncă erau? Nu tot tinerii sunt, și în Est, primii care părăsesc țările de origine în căutarea unor zări mai bune?

Sunt mai ”buni” imigranții din Orientul Mijlociu decît cei din Estul Europei?

Răspunsul categoric e nu.

Diferența e una simplă: cei din Orient îi datorează recunoștință strict cancelarului german. Ceilalți nu ar fi achiesat la asta, căile lor de intrare în UE erau diferite. (Traian Băsescu fiind una dintre ele)

Pentru orientali, Merkel e cea care a deschis, brusc, porțile Germaniei și a forțat, totodată, prin abuz de influență, și alte țări europene să facă același lucru.

Planul de a poza în Maica Tereza a imigranților o fi fost bun, la origine. Cum se știe, la Băsescu a funcționat.

Ce n-a luat Merkel în calcul, probabil, a fost reacția vehementă a cetățenilor europeni în fața invaziei islamice.

Atît de vehementă încît s-au născut partide noi, cu mesaj exact invers lui Merkel: imigranții să stea la poartă.

La declarația sus-pomenită a lui Merkel, a venit replica nervoasă a noului ministru de Interne, Horst Seehofer (CSU): “Islamul nu aparţine Germaniei”.

Iar respectivele partide chiar au început să cîștige alegeri în diverse state europene.

Strategia lui Merkel i s-a spart în cap: în toamnă, din cauza problemei imigranților, a luat cel mai prost scor în alegeri, iar drumul pînă la al 4-lea mandat de cancelar a fost presărat cu luni bune de blocaj politic și de negocieri dificile. Răstimp, un partid anti-imigrație a ocupat locul de opoziție. În timp, consecințele pot deveni greu cuantificabile, în noua conjunctură.

Experimentul de laborator politic prin care se urmărea menținerea unor politicieni la putere cu ajutorul imigranților a dus la răvășirea brutală a scenei politice germane și nu numai.

În România, experimentul înlocuirii politicienilor de la butoane cu cei din structurile de forță a produs o răvășire similară, pe care o trăim în această perioadă.

Încă o dovadă că politica nu e un domeniu prea deschis către experimentele de laborator.

Autor: Bogdan Tiberiu Iacob

Sursa: InPolitics

Despre autor

contribuitor

comentariu

Adauga un comentariu

  • Aparent un experiment de laborator politic, in profunzime, implementarea unui plan care vizeaza procedura de metisare a raselor umane, invrajbirea, diversiune, destabilizarea Europei.
    Estici vs. vestici;
    Crestini vs. islamisti;
    Jihad
    Esticii, fiinte spiritualizate, or, viitorul, apartine fiintelor, organismelor, organizatiilor spiritualizate, vii, cu suflet.