Consilierii generali ai USR propun acordarea titlului de Cetăţean de Onoare al Capitalei filosofului Mihai Şora, ”pentru recunoaşterea activităţii sale şi a contribuţiei aduse la dezvoltarea şi promovarea valorilor culturale româneşti”. O inițiativă față de care nu am avea nimic de comentat, în principiu, dacă nu ar veni argumentată oficial cu o imensă minciună. Una care, din nefericire, s-a perpetuat cu buna știință a personajului din epicentrul ei, generos susținut pe flancuri de diverse entități intelectuale.
“Se confera titlul de cetatean de onoare al municipiului Bucuresti domnului Mihai Sora, in semn de recunoastere a activitatii sale si a contributiei la dezvoltarea si promovarea valorilor culturale romanesti”, se arata in proiectul de hotarare al USR, inițiat de Alexandru Gădiuță, care spune despre Mihail Șora că este “un reper de civism, de implicare si participare” și care este semnat de membrii grupului de consilieri ai USR.
“Ca filosof si eseist a avut o activitate publicistica remarcabila. (…) Sora a avut o contributie importanta in societatea romaneasca prin activitatea sa profesionala desfasurata in cadrul Editurii de Stat pentru Literatura si Arta (redactor-sef intre anii 1954 – 1969), unde s-a remarcat ca fiind fondatorul unei noi colectii de carti, ‘Biblioteca pentru Toti’, Editurii pentru Limbi straine (sef de sectie intre anii 1951 – 1954), Ministerului de Externe (referent de specialitate intre anii 1948 – 1951) “, se arată în expunerea de motive a proiectului de hotărâre.
Din ea, mai aflăm că ”Mihai Şora a fost redactor-şef la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă între 1959 şi 1969, fiind fondatorul colecţiei de cărţi ”Biblioteca pentru toţi”, şef de secţie între 1951 şi 1954 la Editura pentru limbi străine şi a fost primul ministru al Învăţământului după căderea regimului comunist, în guvernul Petre Roman.
Şi-a dat demisia din guvern în semn de protest faţă de mineriadele din 13-15 iunie 1990, fiind singurul ministru din guvern care a făcut acest gest de onoare, refuzînd mai apoi să mai ocupe funcții în cadrul administrației de stat” (s.n.).
Nu vom discuta aici despre faptul că Mihai Șora a fost consilierul Anei Pauker în mandatul acesteia de ministru al Externelor. Nici despre faptul că reputatul cărturar a deținut șefiile unor edituri comuniste în anii cei mai teribili pentru cultura română, ’50-’60. Niște funcții cam greu accesibile intelectualilor fără dosare beton.
Ne vom opri, însă, asupra unei minciuni grosolane care, din păcate, se încadrează în efortul unora – tot mai mulți – de a falsifica istoria cu orice preț, inclusiv cea recentă.
O spunem răspicat: Mihai Șora NU a demisionat niciodată din guvernul Petre Roman, în semn de protest față de mineriada din iunie 1990 sau față de orice altcceva.
Nu doar că Șora și-a dus mandatul, liniștit, pînă la capăt, dar, mai mult de atît, el a discutat cu Petre Roman, premierul de atunci, despre rămînerea sa și în al doilea guvern fesenist din 1990. Nu a reușit, fiind preferat Gheorge M.Ștefan.
Am putea pune dezinformarea crasă pe seama tinereții consilierilor USR, unii, probabil, nici măcar născuți pe atunci.
Numai că Șora însuși perpetuează această minciună.
“În 1990, proaspăt ministru al învățământului (– funcție din care mi-am dat demisia șase luni mai târziu, în iunie 1990, din cauza mineriadelor, fără a mai reveni, ulterior, în nicio poziție politică, în absolut niciun guvern), am fost sunat acasă de o Mărime, care m-a întrebat dacă nu vreau o locuință (nu-știu-ce-casă din nu-știu-ce-cartier-șic al capitalei)” scria filosoful în iunie 2015, pe propria pagină de Facebook.
Despre așa-zisa demisie a lui Șora din guvernul Roman nu există, de altfel, nicio relatare în presa vremii.
Spre exemplu, în numărul din 22 iunie 1990 al revistei ”22”, dedicat exclusiv evenimentelor din 13-15 iunie (numărul precedent nu mai prinsese scandalul, fiind deja trimis la tipar), Mihai Șora iese cu un material chiar pe prima pagină intitulat ”Întrebări” în care filosoful descrie frămîntările din zilele anterioare generate de întrebarea ”cum a fost posibil?” să se întîmple ce s-a întîmplat. După cum puteți vedea și singuri, în tot materialul nu suflă o vorbă despre demisie, deși ea ar fi fost un evenimente de prim rang în acel moment. În tot restul revistei nu apare nicio astfel de informație.
În schimb, o cercetare banală pe google după numele reputatului filosof aduce aproape în toate cazurile cu sine și informația despre legendara sa demisie.
Dar, cel mai bine știe cum au stat lucrurile chiar premierul de atunci, Petre Roman, cel care ar fi trebuit să primească demisia ministrului său.
Contactat de Inpolitics, Petre Roman nu își ascunde uimirea: ”Sunt surprins de povestea asta. Nu e adevărat deloc. Dl.Mihai Șora nu a demisionat și nici nu a avut vreo tentativă de a demisiona din guvernul meu, nu știu cum și de unde a putut să apară o asemenea informație. Nu doar că nu a demisionat în semn de protest față de venirea minerilor, dar, dacă vă amintiți, în ziua de 16 iunie 1990, cabinetul meu a emis un comunicat de presă în care, între altele, înfieram extrem de tăios pe vreo patru pagini evenimentele din 13 iunie. Ori, îmi amintesc că dl.Șora fusese acolo, în ședința de guvern, există stenograme ale discuțiilor. Și Pleșu – cel care îl propusese pe Mihai Șora drept ministru, în decembrie 1989 – și Șora au fost oripilați în acea ședință de guvern de ce s-a întîmplat în 13 iunie.
Guvernul respectiv și-a dus integral mandatul pînă la final, în ziua de 28 iunie, cînd a intrat în funcție noul guvern, rezultat din alegerile din 20 mai.
Și eu vă spun cine anume a venit la mine și a spus ”Noi vrem să rămînem în guvern”: domnii Șora și Paul Cornea. ”Am fi încîntați să rămînem în guvern” mi-au spus.
Paul Cornea era un prieten al lui, un fost mare activist comunist, pe care dl.Șora îl adusese în minister ca ministru adjunct.
În anul acela a existat o singură încercare de demisie, dl.Andrei Pleșu, în decembrie 1990, cînd a fost povestea cu Regele, dar după o discuție severă cu mine în ședința de guvern, s-a răzgîndit.
Deci, nici vorbă ca dl.Șora să fi demisionat din guvern. Nu e adevărat. E foarte bine ca domnia sa să fie desemnat cetățean de onoare, dar nu pe baza unei minciuni”.
Autor: Bogdan Tiberiu Iacob
Sursa: InPolitics
Adauga comentariu