Cum se explică ruina stângii politice din România şi… din Europa ?

Prietenilor mei prea devreme dispăruți

Situaţia ideologică

Lipsa aproape totală a unei autentice stângi politice este, aparent, cel mai surprinzător lucru din România, dar și din alte țări foste comuniste din Europa de Est. După patruzeci de ani de comunism, de ședințe ale organizațiilor de partid, de mobilizare cvasi-permanentă la locurile de muncă (și muncă fizică, și muncă intelectuală), de adunări populare, de programe radio-tv, și iată că – de-abia căzut regimul – în câteva ore, în câteva luni sau, în cel mai bun caz, în câțiva ani, am putut constata că stânga politică reală a și dispărut din peisajul politic.”. Dar a existat ea cu adevărat în România în afara în afara perioadei de ilegalitate și alți câțiva ani de după 1945?

În România, imediat după sfârşitul lunii decembrie 1989, era aproape imposibil să găseşti țipenie de om care ar fi îndrăznit să-şi proclame apartenenţa la PCR. Dar apucăturile de felul acesta nu erau lipsite de antecedente. Iată ce consemna jurnalul unui ofiţer german prezent la Bucureşti în timpul loviturii de stat din 22-23 august 1944 împotriva mareşalului Antonescu şi a alianţei lui cu regimul nazist: în vreme ce pe 20 august, scria el, majoritatea oamenilor aducea laude Germaniei naziste, pe 24 august 1944 nimeni nu mai era de partea germanilor. Conform jurnalului de călătorie a lui Ilya Ehrenburg, De la Volga la Sena, toată lumea bună intelectuală, artistică şi universitară bucureşteană defila prin apartamentul pe care-l ocupa la Athénée Palace în noiembrie 1944 şi fiecare îi mărturisea că „niciodată, absolut niciodată” nu i-a avut la inimă pe nazişti şi că doar silit de împrejurări le-a arătat susţinere! Pe parcursul unei jumătăţi de secol constatăm că populaţiei educate din Bucureşti şi din România, în general, îi e la fel de greu să accepte mersul istoriei, atât de înţesat de crime, de eşecuri şi, mai rar, de izbânzi.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, un intelectual român înzestrat, Titu Maiorescu, descria instituţiile moderne româneşti – cele înfiinţate odată cu proclamarea Principatelor unite, apoi a Regatului condus de o dinastie dintr-o ramură secundară a Hohenzollernilor – ca fiind „forme fără fond”. Definiţie minunat ilustrată de teatrul celui mai important dramaturg român, Ion Luca Caragiale, al cărui umor caustic şi muşcător îi irita într-atât pe contemporanii săi încât a trebuit să se expatrieze în Germania. Pe întreaga durată a scurtei istorii a modernităţii româneşti dinaintea începerii Primului Război Mondial, buni observatori, cum au fost Troţki, jurnalist la un ziar din Kiev, sau John Reed, în trecere prin Bucureşti în 1915, corespondent al unui săptămânal american, remarcaseră stilul teatral, pretenţios şi nestatornic al protipendadei române: boierii, burghezii, funcţionarii şi militarii păreau actorii unei piese de teatru proaste ce se juca pe străzile cele mai elegante ale capitalei. John Reed remarcase de asemenea că celebritatea şi atracţia Bucureştiului se datorau mult cantităţii şi calităţii bordelurilor sale, precum şi jafului de esenţe rare din pădurile de pe versanţii  de sud ai Carpaţilor (încă de pe atunci!).

Scene asemănătoare repetându-se de-a lungul diverselor epoci şi a regimurilor politice s-au tot ivit pe parcursul secolului al XX-lea, printre membrii elitelor politice şi culturale, inclusiv în timpul comunismului. E suficient  să observăm supunerea imitativă faţă de marile puteri străine ca să ne facem o imagine destul de limpede: cronologic pro-francezi, pro-germani, pro-nazişti, pro-sovietici, azi pro-americani, iar mâine…? Această ploconire în faţa celui mai puternic, înţelegând prin aceasta şi sacrificarea intereselor minimale ale ţării o regăsim perfect ilustrată şi-n textul lui Neagoe Basarab, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie^[1], unde voievodul îl povăţuieşte pe moştenitorul său să se supună Înaltei Porţi. Variaţiile pe tema supunerii politico-culturale se mai observă, și încă într-un chip desăvârşit, şi în limba modernă cu importul ei masiv de neologisme,  ceea ce demonstrează refuzul vădit al claselor conducătoare de a căuta în geniul propriu al limbii române soluţii lexicale pentru desemnarea obiectelor produse în cadrul  modernităţii^[2]. Mai mult, ca să se arate pronazişti, românii au aplicat sistematic evreilor şi ţiganilor cele mai radicale metode criminale fără a se gândi o clipă la ce s-ar fi putut întâmpla ulterior. Finlanda, aliată și ea cu Germania nazist, a refuzat orice fel de politici antisemite, în timp ce România le-a amplificat (cf. Hannah Arendt, Eichmann la Ierusalim: un raport asupra banalităţii răului). Apoi, ca să se arate credincioşi comunismului sovietic din epoca lui Stalin, s-a mers până la încropirea unor interpretări stupide asupra originii slave a limbii române. În fine, azi, pentru a dovedi fidela supunere în faţa aliatului strategic, Statele Unite, se pun în practică teoriile economice ale ultraliberalismului (terapii de şoc şi lichidarea bogăţiilor industriale, deschiderea pieţei şi şomajul masiv al clasei muncitoare, privatizarea tuturor instituţiilor cu vocaţie socială, adică sănătatea, învăţământul, asigurările sociale), pe care chiar unii conducători din G7 sunt acum pe cale să le tempereze de teama unei explozii sociale. Astfel, elita politică şi economică, cu larga susţinere a unei majorităţi de intelectuali, continuă să scoată la mezat patrimoniul ecologic, cultural, natural, sănătatea solului, resursele energetice, sănătatea oamenilor, învăţământul de stat, pădurile primare şi animalele care le constituie bogăţia.

La o privire rece asupra ţării profunde şi nu doar asupra centrului câtorva oraşe universitare, suntem surprinşi de prăpastia rural/urban ce se adânceşte tot mai mult, prăpastie pe care planurile de amenajare ale teritoriului naţional puse în practică de către comunişti începând cu anul 1962 încercaseră să o micşoreze. Faţă de ceea ce se cuvine a fi înţeles ca un dezastru, asistăm la plecarea elitelor medicale, veterinare şi a celor mai buni ingineri informaticieni spre ţările Europei apusene, spre America de Nord, spre Australia. Indiferent că e vorba de şcoli, de dispensare, de instituţii pentru persoane handicapate, pentru copii retardaţi, de orfelinate, de ansamblul instituţiilor lumii rurale, totul se află în aceeaşi stare de dărăpănare din ajunul loviturii de stat din decembrie 1989 şi nu se face nimic pentru îndreptarea situaţiei, în ciuda sumelor consistente acordate de UE şi de diverse pseudo-ONG-uri caritabile.^[3] Iar sărăcia a lovit crunt satele şi micile oraşe de provincie, în ciuda celor patru milioane de emigranţi plecaţi la muncă în Occident în calitate de  sub-proletariat angajat în agricultură sau în construcţii. Și, mai mult, se aruncă un voal pudic peste un subiect tabu: exportul neîncetat de fete şi de tinere femei pentru a alimenta bordelurile din Germania (cf. filmul remarcabil al lui Mungiu, După dealuri), pentru a ocupa şoselele de centură din Paris, Milano sau Roma, pentru a împopoţona speluncile din Beirut şi din Orientul Mijlociu, unde ucrainencele, moldovencele şi româncele îşi fac o concurenţă sălbatică. ONG-urile au reperat „exporturi de marfă” până în Japonia! Nici nu mai are rost să vorbim şi de dezastrele psiho-sociale care lovesc copiii abandonaţi, rămaşi în grija bunicilor, a unchilor şi a mătuşilor în vârstă, rămaşi la  sat. Din acest punct de vedere, privirea noilor clase mijlocii urbane asupra acestor oameni, consideraţi primitivi, „fără dinţi”, arată un dispreţ de clasă pe care patruzeci de ani de comunism n-au reuşit să-l şteargă. Comportamentele de clasă din perioada interbelică nu s-au schimbat ci s-au extins pur şi simplu. Cel puţin în acest caz, al  României, putem spune că dialectica nu stă la baza istoriei sociale, care dincolo de aparenţe  este mult mai imobilă,  aceasta fiind o trăsătură primitivă a societăţii! Un primitivism social lipsit însă de sistemele de protecţie colective ale societăţilor arhaice în care cei defavorizați şi marginali sunt ocrotiţi de grup. Societatea românească postcomunistă s-a scufundat mai degrabă într-o anomie a luptei tuturor contra tuturor. De aceea ea nu este „primitivă”, cum o văd unii naivi, ci, pur şi simplu, barbară. Sunt prea multe exemple de medici, infirmiere, dascăli, veterinari care se poartă ca nişte derbedei de pe stradă, sau ca nişte torţionari, cu fiinţele cele mai slabe indiferent că e vorba de bărbaţi, femei, copii, animale.

Partidul inexistent

Atunci, pentru ce acest lung preambul? E vorba de a da seama pe scurt de starea ideologică, economică şi sociologică a ţării,  schițând realitatea românească pe care stânga trebuie în mod imperativ să o înfrunte şi pe care, în esenţă, evită să o ia în considerare, cu câteva notabile şi lăudabile excepţii. Stânga în marea sa majoritate preferă subiectele societale impuse de voinţa Prinţilor străini, ca tot atâtea simulacre de critică reunite sub vocabula grotescă de „stângă progresistă”. De aceea ea se află în impas când încearcă să intre în jocul politic, cum a fost cazul recentei tentative a partidului Demos, orchestrată de câțiva universitari dornici de „glorie” politică. Eşecul politic nu arată altceva decât neputinţa acestei stângi cu privire la  numeroase aspecte teoretice şi practice. Pe de o parte, nu-i de ajuns să reciţi anumite mantre ale marxismului, ale troțkismului,  sau să imporţi discursurile culturale ale aliatului strategic, dacă nu eşti în stare să surprinzi cu adevărat logica praxis-ului, dacă nu poţi face altceva decât să dovedeşti că posezi ştiinţa unor compilații academice bune doar pentru seminarii universitare sau pentru universități de vară care se confundă ușor cu  o vacanţă sau pentru colocvii internaţionale lipsite de sens. Pe scurt, dacă eşti incapabil să te confrunţi cu obişnuita şi tragica realitate a ţării fără să încerci să o „altoieşti” artificial cu  problematici care n-au de-a face decât foarte puţin, sau chiar deloc, cu starea reală a societăţii în multiplicitatea ei complexă. În acest caz, e mai bine să taci. Prima mea observație asupra impotenței practice a stângii româneşti se leagă în principal de moralismul ei sau, mai bine spus, de moralina ei. Toţi aceşti mici actori ai stângii, praticând doar niște jocuri culturale declarative, vor să aparţină taberei „binelui” definit de fiecare dată de către puterea imperialistă a Statelor Unite şi de către Uniunea Europeană^[4], adică de către politicieni care nu privesc ţara şi ansamblul ţărilor din Est decât sub două aspecte: pe de o parte cel al unei pieţe unde se pot realiza rapid plusvalori importante, şi pe de altă parte ca bază militară situată la porţile Rusiei, a Mării Negre, nu departe de Orientul Mijlociu şi de Asia Centrală, devenită după căderea URSS o imensă zonă de turbulenţe politice şi de mize geo-economice datorită bogăţiilor sale de petrol şi de gaz. această stângă culturală, intrinsec antirusă, antipalestiniană, antibolivariană, anticubaneză, acum şi antichineză, e că vrea să aibă mereu mâinile curate. Desigur că le are  curate, însă privind mai îndeaproape, ea nu are niciun fel de mâini. E cu totul uimitoare această stângă ce face atâta caz de cultura ei, dar care a uitat de lecţia predată de Sartre în piesa sa Cu mâinile murdare. Se arată acolo că nu poate exista un praxis politic real fără necesitatea de a-ţi mânji mâinile când vine vorba de violenţa consubstanțială luptei de clasă.

Înainte de merge mai departe aş vrea să precizez că există ici şi colo spirite aparţinând tradiţionalei stângi critice, stânga marxistă, ce se inspiră adesea în zilele noastre şi din fenomenologia posthusserliană, care nu acceptă subiectele de indignare impuse de modele şi de interesele momentane ale puterilor politice şi economice occidentale sau ale ONG-urilor susţinute de marile grupuri financiare internaţionale. Din nefericire, e vorba de voci singuratice, prezente în câteva oraşe universitare şi, evident, mai mult sau mai puţin marginalizate. E adevărat că există și o altă stângă neparlamentară, organizată într-un partid care se prezintă drept succesorul partidului comunist român, PSR (Partidul Socialist Român). Dar deşi participă la toate alegerile, ea n-a strâns niciodată mai mult de 0,5% din sufragii. Cum se explică aceste rezultate atât de lamentabile? Mai întâi de toate, prin aceea că partidul susţine un discurs economic vetust, în care nu integrează revoluţia informatică şi diversele sale efecte asupra noilor forme de muncă şi de socializare. PSR se adresează unor grupuri sociale tot mai restrânse, ceea ce a mai rămas în postcomunism din proletariatul istoric şi din mica ţărănime. Or, realitatea e  că România  și-a pierdut cea mai mare parte a industriilor ce foloseau şi produceau proletariatul şi, simultan, a privatizat către diverse interese străine cele mai bune pământuri agricole şi păduri.

Stânga neparlamentară şi necomunistă – majoritară pe reţelele sociale, sau mai bine spus, stânga culturală ce se manifestă zgomotos pe aceste reţele, dar şi în paginile unui binecunoscut cotidian – nu-i decât copia spălăcită a pseudostângii occidentale care-i livrează modelele unei gândiri primite de-a gata. Să zicem că e vorba de o stângă culturală subvenţionată, cea a ONG-urilor europene şi americane, o stângă de universitari care ştie prea bine care sunt subiectele licite şi care sunt „Ganz verboten”. O stângă ce urlă ca din gură de şarpe atunci când un arbitru român de fotbal îi zice unui jucător negru: „negrul ăla!”, dar care păstrează o tăcere asurzitoare când conducătorii FIFA organizează campionatul mondial în Qatar, ţară în care infrastructura fotbalistică e construită practic de sclavi din lumea a treia.  O stângă care nu critică niciodată NATO, UE sau relațiilor internaţionale ca urmare a  creşterii puterii Chinei, și care nu are nimic de spus despre politica imperialistă a Statelor Unite în Orientul Mijlociu sau despre apartheidul israelian criminal din Palestina ocupată. Cu o asemenea autocenzură, e lesne de priceput de ce gândirea politică critică din România nu se înalţă prea sus, în ciuda pletorei de facultăţi de ştiinţe politice. Ca să constaţi acest lucru, e de ajuns să priveşti publicațiile autorilor locali, care preferă fie să reîncălzească un localism şi un naţionalism academic repetat de mii de ori ad nauseam, fie să psalmodieze cu binecuvântarea Washingtonului și a UE un antisovietism dublat în zilele noastre de mantrele antirusești şi antichineze. În schimb, nimeni nu se întreabă de ce tradiţiile rurale, încă atât de bogate sub regimul comunist, s-au transformat în mai puţin de treizeci de ani în mărfuri folclorice vândute turiştilor amatori de exotism ieftin, ajunşi în satele devenite artefacte ale agenţiilor de voiaj – noi forme de Disneyland. De ce preferă această stângă să se îmbete cu simulacrele contestaţiilor carnavalești venite din Occident (LGBTQ, BLM, discursurile decolonizării din campusuri), mai degrabă decât să privească drept în faţă realitatea socio-economică: pustiirea satelor, favelizarea oraşelor mici şi mijlocii, problema suveranităţii naţionale şi a pierderii deciziei în domeniile economice strategice, exodul masiv de medici, chirurgi, infirmiere, stomatologi şi veterinari, sosirea unui sub-proletariat asiatic lăsat să trăiască în condiţii apropiate de sclavie. În afara ţiganilor supuşi unui rasism sălbatic, minorităţile sexuale nu reprezintă aici mai nimic în raport cu nevoile socio-economice ale ţării, căci legile fiind schimbate în România, nimeni nu mai riscă şicane sau condamnări pentru homosexualitate. E drept că a te scandaliza la Bucureşti şi a lua apărarea vedetelor hollywoodiene împotriva hărţuirii lor sexuale (despre care trebuie spus, cu riscul de a fi considerat cinic, că le-a adus carieră şi bani celor ce şi-au amintit după douăzeci sau treizeci de ani de aceste suferinţe!) e mult mai glamour decât să lucrezi pentru mobilizarea la locurile de muncă ale angajaţilor din supermarketuri, din mall-uri, din întreprinderi industriale supuse diktatelor patronilor şi  caporalilor acestora. Să dai din gură într-un campus sau într-o universitate de vară împotriva rasismului resimţit de negri nu te costă nimic, ba mai rău, e degeaba, căci nicio relaţie istorică existenţială nu leagă poporul român de experienţa colonială la scară mare a ţărilor occidentale. Nu-i angajează cu nimic pe practicanţii acestui discurs, dar le aduce burse de la UE, de la fundaţiile americane, norvegiene sau germane, invitaţii la colocvii la Paris sau Londra, ca să recite mantre antirasiste fără vreun efect asupra realităţii africane sau sud-americane prezente. În schimb, cere cineva guvernului să dea seama pentru trimiterea de soldaţi în Irak, în Afganistan? Tăcere! Cât despre resorturile ultimei legi militare care le permite ofiţerilor şi subofiţerilor să fie trimişi la cerere pe oricare din terenurile de operaţiuni din străinătate, noul act legislativ nu pare să tulbure în vreun fel această stângă privitor la sensul democraţiei participative şi la uzurparea puterii executive. Dar când vine vorba de piste pentru biciclişti sau de mici subvenţii culturale, stânga în discuţie se face imediat auzită! Nimeni n-a văzut această stângă din cafenelele la modă şi din saloanele de ceai protestând atunci când guvernul român a denunţat reprezentativitatea ambasadorului Republicii Bolivariene Venezuela, zi în care doar câţiva comunişti din PSR şi câţiva tineri socialişti din Diem’25 protestau în faţa Ministerului de Externe! E tare puţin când te pretinzi de partea binelui!

Stânga în context internaţional

Să relativizăm totuşi critica noastră la adresa stângii româneşti, să îndepărtăm în acest caz particular orice iluzie a vreunei specificităţi româneşti atât de dragi intelectualilor demagogi care o repetă ad nauseam. Chiar dacă uneori se dovedește a fi caricaturală, stânga românească, sau cei care pretind că-i aparţin, ca şi stânga occidentală de azi, nu se solidarizează niciodată cu luptele care i-ar da un ton de angajare autentică, adică luptele care ar da naştere unui praxis mai mult sau mai puţin marxist legat de o confruntare socio-politică de anvergură. Ceea ce se întâmplă e asemănător cu ceea ce s-a petrecut cu majoritatea intelectualilor diverselor stângi europene. În Franţa nici Partidul Socialist, nici Franţa Nesupusă şi nici Partidul Comunist nu exprimă  critici esenţiale împotriva UE şi NATO, asupra abandonului suveranităţii, singura chezășie a apărării claselor muncitoare şi a unei democraţii sociale reale, încarnată de o practică politică de luptă.^[5] Nu că partidele de stânga n-ar fi devenit de dreapta – lucru limpede ca lumina zilei dacă observăm derivele societale ale Partidului Comunist Francez sau a ceea ce a mai rămas din Partidul Comunist Italian, ambele mai degrabă săritoare în favoarea LGBTQ+ decât în sprijinul muncitorilor şi al angajaţilor -, dar chiar și  populația însăși a devenit de dreapta. Cele trei decenii de creştere economică de după război, intensificarea pe toate fronturile politice şi culturale a propagandei anticomuniste sau împotriva oricărei acţiuni revoluţionare sau de revoltă din Lumea a Treia, au avut urmările dinainte calculate de către deep state. Efectul de adormire şi de înţepenire a conştiinţei politice şi sociale în Europa e perfect vizibil în perioada crizei pandemiei de Covid-19, când ansamblul maselor umane acceptă restricţii ale libertăţilor lor nemaiîntâlnite, cu excepţia perioadelor de război.  Cât despre partidele marxiste de tip refondator, precum PRCF [Polul Renaşterii Comuniste în Franţa] în Franța și PRC [Partidul Refondării Comuniste] în Italia, în ciuda bunăvoinței lor, nu sunt în stare să atingă pragurile electorale care le-ar permite să aibă măcar câţiva aleşi cu ocazia alegerilor generale sau locale. În Germania şi în Grecia situaţia e ceva mai bună, fără a pune însă în pericol coaliţiile politic corecte dintre dreapta și stânga. În România, nici PSR, nici tentativa avortată a partidului Demos n-au reuşit să capteze voturile cetăţenilor. Primul pentru că, aşa cum am amintit, preia în discursul său cultural tot ce era mai rău din epoca ceauşistă (naţionalismul naiv şi istoricismul de doi lei), al doilea pentru că, fiind radical modern, prooccidental, pro-UE, pro-Partidul Democrat din USA, se exprima public de parcă s-ar fi adresat locuitorilor din Soho, din down town-ul New York-ului, din cartierul parizian Marais sau celor mai la modă locuitori din Milano, uitând ce era mai important, şi anume că România, cu excepţia noii burghezii urbane, rămâne în proporţie de 70% populată de locuitori ai satelor sau  ai oraşelor mici şi mijlocii, cu o mentalitate rurală. A face politică înseamnă în primul rând a nu uita compoziţia sociologică a ţării în care trăieşti şi în care lucrezi, pentru a putea vorbi pe limba ei.

Ca și celelalte stângi europene, stânga românească se refugiază în emoţional sau, uneori, în nostalgia unui trecut eroic şi depăşit, dar mai ales în promisiunea unui viitor lipsit de conflicte, ca şi când războiul ar fi „o boală”, ca şi când incantaţiile împotriva violenţei în istorie ar trebui să schimbe însăşi esenţa istoriei, πόλεμος-ul. Iată izvorul comportamentului său becisnic de fiecare dată când vine vorba de practicile politice din prezent. Stânga românească, la fel ca şi stângile europene, s-a refugiat în cultură (crezând că-l urmează pe Gramsci) şi în societal conform schemei reînnoite a „rezistenţe prin cultură” practicate chipurile sub regimul comunist. Or, în fapte, vedem că ea se arată disponibilă să preia toate modele, toate micro-identităţile unui individualism care a pierdut din vedere sensul colectivităţii în generalitatea sa, toate aceste mode provenind de fapt  din rasialismul practicat dincolo de Atlantic. Vorbim aici de un proces de preluare, dar și de lingușire, folosind semnale doveditoare pentru stăpânii globalismului cultural de integrare a sa în marele concert al sfârşitului naţiunilor şi solicitând luarea în seama a demnităţii sale postcomuniste. Ea ajunge chiar să-şi aproprieze exigenţele de penitenţă cerute albilor nord-americani, chiar şi acelora care au luptat contra discriminării din statele sudiste! Ca şi când istoria sclaviei şi a comerţului triunghiular al negrilor ar face parte din istoria lor. Or, această ţară  rămasă în afara Europei dezvoltate începând cu secolul al XV-lea nu a cunoscut alţi sclavi decât pe cei ţigani, care, totuşi, oricât de revoltantă ar fi fost poziţia lor, nu erau bărbaţi şi femei destinaţi producţiei agrare. De fapt nu țiganii i-au îmbogăţit pe boieri, ci munca agricolă a țărănimii ținută în șerbie.

Venit din Statele Unite, discursul cu pretenții de decolonizare a fost preluat de stânga românească, însă spre deosebire de Statele Unite, unde a dat uneori naştere la violente manifestări de stradă, aici, pe malurile Dâmboviţei sau ale Someşului, el a rămas un subiect de conversaţie în cafenele, și universităţi de vară complet inofensive. Nu mobilizează pe nimeni, nici măcar pe ţigani. Stânga aceasta n-a organizat şi nici n-a participat vreodată măcar la o manifestare în care să-şi arate dezaprobarea faţă de numeroasele operaţiuni imperialiste ale Occidentului. De pildă, cu ocazia ridicării satelor împotriva exploatării solurilor prin „fracking”, pentru extragerea gazelor de şist. Stânga era absentă (şi la fel şi PSR!) deoarece, dixit, protestele erau organizate de doi preoţi ortodocşi, iar puritatea ei ideologică o împiedica să se alieze cu aceşti preoţi, de parcă teologia eliberării nu ar exista tocmai pentru a acorda legitimitate unor asemenea asocieri de circumstanţă. Mai mult, n-a manifestat niciodată împotriva bombardamentelor din Libia, din Siria, împotriva apartheidului israelian şi a bombardării palestinienilor din Gaza, nu a catadicsit nici măcar la o susţinere verbală pentru Cuba sau pentru Caracas în lupta lor împotriva embargoului american şi, bineînţeles, n-a manifestat nici împotriva trimiterii de soldaţi români în Irak şi-n Afganistan, ultimii întorcându-se nu de mult în ţară învinşi, ca şi stăpânii lor americani… În aceste cazuri protestele par să se fi autocenzurat de frică de a nu stingheri aliatul strategic, iar tăcerea a devenit strigătoare la cer.

Stânga şi noii intelectuali

Așadar, ce s-a întâmplat? Căci partidele sau grupările politico-culturale locale sunt şi oglindirea unei stări ideologice a populaţiilor ale căror reprezentaţi legali se pretind a fi în numele unei „morale publice” a cărei legitimitate ne-am dori să o surprindem a priori. Putem înţelege mai bine naufragiul stângii de aici – căci despre un naufragiu este vorba -, dacă ne amintim  de evoluția ideologică a stângii necomuniste şi comuniste în contextul general al Europei începând cu epoca 1968-1980, atât în Franţa, cât şi în Germania sau în Italia. Trebuie, aşadar, să ne întoarcem la vremurile în care stânga de tendință troţkistă (în Franţa, Krivine, în Belgia, Mandel) şi-a deschis porţile propunerilor situaţioniste şi, trebuie subliniat, într-o perioadă în care întreaga Europă apuseană intrase într-o eră de abundenţă şi de bunăstare materială fără echivalent în istoria Occidentului, adică a lumii: cele trei decenii glorioase. În acel moment, unii teoreticieni ai marxismului au început să se scuture de jugul unui marxism oficial considerat prea rigid. Însă trebuie să adăugăm uriaşul rol al întreprinderii de propagandă întreprinsă în jurul cărţii lui Soljenitîn, Arhipelagul Gulag (care ulterior a fost relativizată de numeroase lucrări ale unor istorici, în special americanii din jurul lui Moshe Lewin şi a şcolii din Philadelphia, apoi de deschiderea arhivelor NKVD şi a căilor ferate sovietice în 1992, iar apoi, şi chiar în mod decisiv, de desecretizarea rapoartelor interne ale CIA, care, toate, au contribuit la scăderea notabilă a estimărilor asupra numărului de victime din anii 1930). O propagandă teoretizată filosofic de Bernard-Henri Lévy şi de André Glucksman pentru a o aplica mai apoi deconstruirii istoriei naţionale franceze. A fost un prim pas în deconstrucţia generalizată a naţiunilor europene. Ideologia politică generală care era până în 1970 articulată în jurul gândirii statului-naţiune, cu aspectele sale pozitive şi negative, trebuia deposedată de întreaga ei saga istorică în numele unei stângi libertare propunând hedonismul din 1968 („e interzis să interzici”, „sub pavaj e plaja” etc…) şi care avea, în același timp, înclinaţia supărătoare de a dezvolta teme specifice neoliberalismului și ultraindividualismului, dar şi punerea în prim-plan  a tuturor minorităţilor mai mult sau mai puțin închipuite. Puse toate laolaltă, aceste elemente aruncau în aer solidaritatea generală şi integrarea culturală, atât de caracteristice Republicii franceze şi copiate adesea în afara Franței. Cel mai vechi stat-naţiune european – ale cărui structuri profunde trecuseră fără zbucium peste şapte secole ale unei istorii învolburate, învârstate de victorii şi zguduite de înfrângeri militare, de la feudalitate la monarhie şi la republică^[6] – se afla atacat în chiar temeiurile sale unitare, monarhice şi republicane, „universale”. Ideologia lui 1968 şi refuzul oricărei ordini, „e interzis să interzici”, cu noile sale generaţii de intelectuali, de muncitori şi de angajaţi proveniţi din societatea abundenţei, a început să desacralizeze toate instituţiile care făceau ca statul, de bine, de rău, să se menţină: Biserica, armata^[7], sfera politică^[8], universitatea şi învăţământul în general.^[9] Desacralizarea fiind completă în zilele noastre, noi îi culegem acum fructele cu versiunile franceze sau italiene ale cancel culture şi ale woke culture. România, cu obişnuita sa întârziere, se apropie şi ea, încet.

Ba mai mult, filosofia a intervenit și ea străduindu-se sistematic să deconstruiască conceptual, am putea spune, marile narațiuni istorice și politice care legitimau post factum saga statului-națiune, enunțând  destinalitatea unui „în-comun”, a unei trăiri împreună la bine și la rău. De asemenea, trebuie să mai subliniem o dată că lupta de clasă nu urmărea năruirea acestei comunități de destin, dimpotrivă. De aceea Comuna la vremea sa afirma că e cea mai bună servitoare a comunității, că era mai umană și prin urmare mai universală. Ceea ce se uită azi, sau se dorește să fie uitat pentru a ascunde noi crime, e că istoria oamenilor, spre deosebire de cea a leilor sau a elefanților, nu este un lung fluviu liniștit, ci o succesiune de tragedii. Omul fiind Sein zum Krieg în esența sa umană specifică. ^[10]

Dorind să facă dintr-o abordare critică particulară o realitate empirico-teoretică generală, cea a societăţii copleşite de ştiinţă, în care orice metafizică şi-ar pierde veridicitatea, Jean-François Lyotard constata sfârşitul pertinenţei marilor narațiuni istorice universale: Iluminismul, Hegel sau Marx. Folosind, fără a recunoaşte, câteva idei simplificate extrase din opera lui Heidegger, Lyotard nu făcea decât să constate o stare de fapt: sfârşitul societăţii civile aşa cum o concepuseră Hegel şi statul burghez triumfător, dar care fusese mai înainte „comunitatea de destin” pe care s-a construit primul stat-naţiune, Franţa, începând cu Bouvines pe 27 iulie 1214.^[11] În același timp, André Glucksmann „descoperea” că idealismul german era la „originea totalitarismului nazist” și că Marx era „teoreticianul” Gulagului sovietic, în timp  ce Poliakov găsea la Kant, Herder şi Nietzsche „rădăcinile” antisemitismului modern! Din acest moment, orice gândire neconformă cu doxa timpurilor de după Al Doilea Război Mondial era diabolizată, iar valoarea sa intelectuală demonetizată, chiar și dacă fusese de ceva vreme obiectul unor critici serioase şi nuanţate.^[12] Ce referinței reale şi simbolice mai rămân până la urmă pentru oamenii trăind pe un teritoriu definit de niște frontiere care sunt adeseori, în Europa, mai mult simbolice decât reale? Mărfurile, cu alte cuvinte  banii, şi sportul în calitate de spectacol grandios al banilor. Profeţia lui Marx trebuia aşadar să-şi întâlnească adevărul în modernitatea târzie, și anume că lumea este suma mărfurilor lumii. Nimic nu mai scapă acestei determinări ultime a capitalismului globalizat şi legitimat pe baza unei ideologii a hiper-individualismului, în care orice minoritate devine prilejul unui lobby al cărui ţel e admiterea fantasmelor sale, sau a intereselor sale exclusiviste drept adevăr universal, pentru a obţine avantaje care să o scoată de sub regulile generale.

Pentru a atinge acest obiectiv trebuiau construite analize în care marginalul devenea actor politic central. De aceea, în A supraveghea şi a pedepsi, Foucault ne înmoaie inima cu soarta vagabonzilor, a săracilor, a homosexualilor, însă studiul său, altminteri pasionant, al cărui subiect e situat între secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, uită de singurul grup social care ducea o adevărată viaţă de sclav, aşa cum proclamau caietele de doleanţe de la 1848. Grupul cu pricina nu era altul decât cel al muncitorilor şi al şomerilor – aşadar, al proletarilor. Retrospectiv, vedem mai limpede că întreprinderea lui Lyotard şi a lui Foucault în direcţia intelighenţiei pariziene şi mai apoi a celei americane (French theory) nu era decât a n-a  încercare istorică şi filosofică de a submina clasa muncitoare, în cazul lui Foucault întreprinderea sa făcându-se prin intermediul marginalilor, în cadrul acestei alianţe cu lumpenii, atât de caracteristică pentru falsa conştiinţă burgheză. Subminarea a fost reluată de Badiou, „marxistul maoist” (!) şi de către toţi copiii burgheziei, lideri ai grupurilor de tip „no border” sau „black block” care îl consideră pe lumpenul proaspăt emigrat drept colacul de salvare a revoluţiei. Or, numeroase studii au arătat că aceşti nefericiţi nu urmăresc decât un singur obiectiv: să accepte fără discuţie ceea ce le propune capitalul, și anume să înlocuiască prin oameni exploatabili după voia patronului clasa muncitoare, oricare ar fi originea ei, cu tot cu sindicatele, cuceririle sociale şi legile sale de protecţie a muncii. Înţelegem acum că toţi aceşti agitatori libertari sunt aliaţii obiectivi ai capitalului, aşa cum erau şi discursurile lui Lyotard şi Foucault^[13], care erau imediat reluate de ideologii capitalului pentru a demonstra zădărnicia oricărei referinţe revoluţionare la lupta de clasă.^[14] Astfel, ideologii neoliberalismului se complăceau să-l parafrazeze pe Lyotard cu al său sfârşit al marilor povestiri istorice. Pentru un fost conducător al grupului Socialism şi barbarie, nu mi se pare un sfârşit prea onorabil! Marele hegelian american Fukuyama care interpretase anul 1989 drept împlinirea sfârşitului istoriei, a trebuit, cu onestitate, dar și ca urmare a tuturor războaielor duse (și pierdute) de Statele Unite începând cu 2001,  să mai pună niţică dialectică hegeliană în supa lui filosofică. Deoarece e clar că istoria continuă și azi, şi nu într-o direcţie bună.

În loc de concluzie

Neîndoielnic, istoria ca dinamică a societăţilor umane (şi nu ca metadiscurs asupra acestor dinamici) îşi continuă parcursul necruţător pentru imensa majoritate a oamenilor care, privind mai îndeaproape, nu par prea speriaţi de ameninţările unui război nuclear şi de consecinţele lui pentru ansamblul speciei, aliaţi şi duşmani deopotrivă. Or, această dinamică reînnoită a istoriei sau, dacă preferăm, a politicii, se desfăşoară în cadrul unei noi paradigme în parte ascunse de privilegiaţii perioadei ante, cei ale căror avantaje sunt ocrotite de menţinerea acestui ante. În ciuda discursurilor apofatice ale unei majorităţi de politologi și sociologi universitari,  clivajul politic dintre dreapta şi stânga nu mai funcţionează cu adevărat în afara retoricii politicianiste şi jurnalistice. Noul raport care articulează atât alegerile politice cât şi dezbaterile sociale cele mai aprinse stă în clivajul dintre suveranişti versus globaliști. Desigur că marxiştii cei mai ortodocşi continuă nestingheriţi să proclame mantra politică a Revoluţiei franceze: girondini/montagnarzi, dreapta/stânga. Cu toate acestea, practica parlamentară a partidelor numite de dreapta şi a celor numite de stânga se aseamănă în mod straniu în punctele lor esenţiale şi nu manifestă decât anumite clivaje infinitezimale, strict pentru a asigura distracţia spectatorilor şi pentru a da impresia că se dau între ele  adevărate lupte politice. În afară de câţiva politicieni dizidenți singuratici care sunt de multe ori marginalizaţi, ansamblul clasei politice acceptă astfel de caraghioslâcuri, mergând până acolo  încât executivul francez ajunge să fure votul majoritar împotriva constituției europene cu ocazia adoptării tratatului de la Lisabona care nu face altceva decât să reia aproape complet proiectul constituţional respins la vot. Şi nu s-a găsit nimeni din stânga instituţională care să se ridice pentru mobilizarea poporului în faţa malversaţiunii puterii! Negarea realităţii sau a respectului pentru votul majoritar se manifestă acum printr-un nivel uluitor al abţinerii la vot care sporește pe măsură ce e tot mai vizibil că nicio contestare nu mai are vreun efect asupra mersului politicii, fie că vorbim de Paris, de Roma, de Madrid sau de Bucureşti. Doar statele Europei de Est considerate ca fiind „iliberale” au un nivel de absență la vot relativ scăzut, explicabil prin aceea că refuză anumite „diktate” provenind din capitala belgiană care le contestă o suveranitate minimală în domeniile pe care Bruxelles-ul le socotește ca ţinând exclusiv de competenţa sa, şi asta cu atât mai mult cu cât camera deputaţilor europeni de la Strasbourg/Bruxelles nu are aproape nicio putere reală.  Totuşi, Marx, şi apoi Engels, insistaseră asupra faptului că internaţionalismul nu putea să se împlinească decât între naţiuni suverane. Afirmaţie care a fost pricepută de toate mişcările comuniste antiimperialiste, anticolonialiste, afirmaţie care presupunea a priori independenţa pentru unii şi susţinerea de către ceilalţi a luptei celor dintâi pentru independenţă. Mişcări care ar duce în cele din urmă la ţări independente şi complet suverane. Această solidaritate nu s-a realizat fără contradicţii, cum o arată de pildă războiul dintre China şi Vietnam de după 1975 în legătură cu Cambogia, ruptura sino-sovietică, cea dintre Iugoslavia titoistă şi URSS, dintre Albania şi URSS şi mai apoi China sau, la începutul revoluţiei castriste, dintre mişcarea din Sierra Maestra şi partidul comunist cubanez. A fost nevoie de orientarea întregii lupte a mişcării comuniste într-o nouă direcție, şi asta încă de la prima Internaţională, pentru că a priori, după cum subliniase Marx, nu existase solidaritate între muncitorii europeni şi muncitorii din colonii: primii văzându-i mereu pe cei din urmă ca o ameninţare asupra locului lor de muncă, situaţie pe care marii patroni ai capitalului o înţeleseseră pe deplin, şi pe care o foloseau pentru sporirea neîncetată a plus-valorii muncii.

În Europa occidentală, mutaţia stângii politico-sociale combative spre o stângă de postură culturală, de spectacol, începe la sfârşitul anilor 1960, odată cu evenimentele din mai 1968 şi cu separarea profundă dintre cei numiţi la vremea aceea „stângişti”, care îi cuprindeau pe toţi cei care nu erau comunişti, şi diversele facțiuni care depindeau de PCF, mai ales UEC (Uniunea Studenţilor Comunişti) şi mai apoi CGT (Confederaţia Generală a Muncii) şi, în fine, chiar și cu Partidul Comunist Francez. Foarte repede, încă din 1971, conducătorii diverselor mişcări contestatare de extremă stângă (mai puţin Sauvageot, vicepreşedinte al Uniunii Naţionale a Studenţilor din Franţa, Badiou, elevul lui Althusser, şi alţi câţiva responsabili ai Stângii Proletariene) au fost recuperaţi de către instituţiile publice sau private pro-americane, punându-și incontestabilul lor talent în serviciul sistemului pe care îl combătuseră, adesea cu ardoare aproape suprarealistă, încarnat de puterea gaullistă, tratând trupele de CRS (Companiile republicane de securitate) drept SS, ceea ce era complet fals. Aşa cum a înţeles Pasolini, în faţa studenţilor şi intelectualilor ce strigau sloganuri revoluţionare devenite goale de conţinut, adevăraţii proletari erau chiar poliţiştii. În Italia şi în Germania, o parte din mişcările stângiste s-au angajat pe un drum şi mai tragic. O parte din mişcarea contestatară necomunistă a creat grupuri armate ultraminoritare (deşi se estimează că în Italia numărul militanţilor luptei armate avea de 20 000 de oameni împărţiţi în două sute de organizaţii)  care sperau să forţeze destinul începând să aplice violenţa revoluţionară reprezentanţilor ordinii: poliţişti, carabinieri, judecători, jurnalişti şi câţiva patroni. Credeau că exemplul lor  de avangardă în acţiune se va extinde ca o pată de ulei, iar poporul îi va urma. Dar s-a dovedit că făcuseră o foarte proastă analiză sociologică a clasei muncitoare care, de douăzeci de ani, constata efectele benefice ale celor trei decenii glorioase asupra nivelului său de trai. Pentru că prin viclenia gândirii economice capitaliste, clasa muncitoare a fost (pentru o vreme) integrată în societatea de consum masiv. De aceea, cu excepţia câtorva tineri muncitori, lupta tinerilor revoluţionari italieni (în special Brigăzile Roşii) şi germani (Fracţiunea Armata Roşie) s-a desfăşurat mai mult ca o tragedie individuală decât ca premisă a unei revoluţii pe care Partidul Comunist Italian (încă puternic) nu o dorea, şi pe care Partidul Social Democrat german o respingea cu violenţă, renunţând deja la orice menţionare a luptei de clasă în textele sale de propagandă. Condamnaţi la pedepse grele cu închisoarea, ba chiar „sinucişi” în mod suspect în cazul germanilor, extrema stângă occidentală s-a refugiat în comentarii de seminar şi hedonism hippy, cei scăpaţi din lupte intrând în universităţi, iar muncitorii blocându-se în fenomenul sportiv şi în droguri, într-o societate în care şomajul se intensifica în mod masiv, ceea ce făcea ca integrarea prin muncă să nu mai funcţioneze şi să lase locul comunitarizării, traficului de droguri şi religiei. Pe acest teren – care nu-i altul decât cel al asteniei politice – războaiele neoimperialiste din Africa şi din Orientul Mijlociu au generat deplasări uriaşe de populaţii. În zilele noastre Europa, şi cea de Est şi cea de Vest, constată un aflux masiv de refugiaţi, deveniţi rapid, şi sub pretextul carității umanitare, o adevărată marfă pentru traficanţii de carne vie şi pentru ONG-urile complice, dornice de subvenții europene şi soroşiste. Stânga (inclusiv comuniştii occidentali) au căzut astfel în capcana ce le-a fost întinsă de către capital şi de către această trăsătură a burgheziei scoasă la lumină de Hegel: conştiinţa nefericită şi neputincioasă. Pe parcursul dinamicii celor trei decenii glorioase (care, de fapt, sunt patru), proletariatul, în ciuda câtorva tresăriri rapid sufocate de către sindicate, chiar şi de către CGT, s-a regăsit într-o configuraţie societală, şi nu socială, în care emoţiile erau folosite ca paravan  analizelor imperialismului real postcomunist, şi aceasta cu atât mai mult cu cât delocalizarea producţiei spre lumea a treia făcea ca obiectele de lux de odinioară să fie accesibile pentru orice portofel. Înfrângerea luptei sociale a fost  dublată de un turism globalizat, accesibil inclusiv  clasei de mijloc, care s-a lăsat orbită astfel de aceste mediocre privilegii, permiţând intensificarea politicii neoliberale.

Iată contextul prezent cu care se confruntă stânga românească, care după câţiva ani de căutare a propriei identităţi şi după ce a făcut concesie după concesie puterilor neoliberale dominând guvernul de la Bucureşti, a sfârşit refugiindu-se (nu toată lumea, bineînțeles), precum intelectualii  de pe timpul comuniştilor, în cultură, adesea cultură second-hand americană cu toate bazaconiile ei (feminism radical, antispeciism şi veganism radicale, LGBTQ+++++++, no border, black block, artă contemporană descompusă etc.). Lepădându-se de abordările cu adevărat critice ale societăţii în includerea ei în economia-lume care hotărăşte azi toate configurările sociale şi psihologice ale oamenilor, renunţând până şi la a mai deconstrui imperialismul criminal în mod real (şi nu scornelile din campusurile universitare) care ne priveşte pe toţi, preferând toate simulacrele care nu o angajează direct în sociosul său, ca BLM sau decolonizarea de tip campus, pe scurt, stânga românească, precum şi largi segmente din stânga europeană americanizată, nu mai are altceva de făcut decât să-şi aplaude vreunul dintre membri devenit secretar de stat la Ministerul Culturii într-un guvern de dreapta hiperliberal al cărui prim-ministru suspendă subvenţiile pentru cercetare şi învăţământ.  Luându-şi o  ținută de lacheu, ea speră să recupereze câteva firimituri de subvenţii fără să mai lupte pentru ceea ce pretinde că apără: pe cei uitaţi, exploataţi, abandonaţi de societatea globalizată. Or, niciunul dintre actele sale culturale nu au efect asupra politicii guvernamentale şi europene, tocmai pentru că ea acţionează cultural şi nu politic. Unul dintre colegii mei români, un respectat profesor de ştiinţe politice, mi-a atras atenţia că ajungerea la putere a celui mai  ultraliberal guvern  din România postcomunistă a fost posibil tocmai pentru că nu există stângă politică în România. În ceea ce priveşte sănătatea, învăţământul, cercetarea, ecologia, vânătoarea de urşi sau defrişarea pădurilor, guvernul nu se sinchiseşte de criticile foarte rare pe care i le aduc unele ONG-uri serioase (Agent Green, de pildă), știind că ele nu vor beneficia de nicio coagulare politică, căci în stânga culturală fiecare e preocupat de reuşitele individuale, fără deschidere colectivă.

Nimic nou sub soare. Găsim aici repetarea destinului tuturor social-democraţilor atât de bine descrişi de Gramsci şi de Karl Korch. Cu alte cuvinte stânga culturală, prezentându-se drept „progresistă”, nu e decât una dintre măştile schimonosite sau surâzătoare în funcţie de momentul nihilismului metafizic care încarnează punctul culminant al Sfintei Treimi moderne: tehno-ştiinţă-capital.

Autor: Claude Karnoouh

Bucureşti, 31 iulie  2021

[trad. Claudiu Gaiu]

sursa: argumentesifapte.ro

—

^[1] Edit. Minerva, tradus din originalul slavon, Bucureşti, 1970. Scris între 1512 şi 1521.
^[2] Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriei mele făcută în anul 1824, 1825, 1826, Editura populară, Socec & Co, Bucureşti, 1911.
^[3] Un prieten de-al meu a fost în cartierele sărace ale Bistriţei pentru o anchetă sociologică şi s-a întors înspăimântat de calicia ce domnea în aceste zone abandonate, cu copii desculţi înfruntând o ploaie rece îmbrăcaţi în zdrenţe şi într-o stare de subalimentare vizibilă cu ochiul liber.
^[4] E extrem de caraghios să-l auzi pe primul ministru olandez şi pe preşedinta UE acuzând Ungaria de nerespectarea „valorilor UE”, când se ştie încă de la Herder şi Rousseau că singurele valori după care se orientează olandezii sunt banii şi afacerile: o ţară de băcani şi de bancheri.
^[5] Cf. toate textele economistului francez Jacques Sapir (EHESS).
^[6] Cf. Alexis de Tocqueville, L’Ancien régime et la révolution, Paris, 1856.
^[7] Sfârşitul stagiului militar care, indiferent de situaţie punea în contact tineri proveniţi din medii sociale de toate originile, francezi get-beget, emigranţi de origine europeană, arabi din Africa de Nord, negrii din Africa sau din Antile, tineri vietnamezi, polinezieni sau melanezieni.
^[8] Sfera politică nu intrase încă în carnavalul publicitar.
^[9] Fără încetare reformate în mai rău ca să cadă sub egida UE.
^[10] Claude Karnoouh, « Une pensée philosophique de la guerre ou l’homme comme être-pour-la-guerre (Sein-zum-Krieg) » in La Pensée libre, N°167 cf., http://www.lapenseelibre.org/2019/02/n-167-une-pensee-philosophique-de-la-guerre-ou-l-homme-comme-etre-pour-la-guerre-sein-zum-krieg.html.
Trebuie să adaug că mișcarea anti-specism este o adunătură de ignoranți caracteristică pentru cancel culture, care n-au pus niciodată mâna pe vreo carte serioasă de antropologie preistorică. Semnalez fenomenul, dar refuz să dezbat cu semidocţi, eu care iubesc atât de mult animalele.
^[11] Georges Duby, Le Dimanche de Bouvines : 27 juillet 1214, Paris, 1974.
^[12] T. W. Adorno et M. Horkheimer, Dialektik der Aufklärung, Amsterdam, 1947.
^[13] Încă de la apariţia sa, A supraveghea şi a pedepsi câştigase statutul de ghid de orientare al Ministerului Justiţiei.
^[14] Cele ale lui Derrida şi ale lui Deleuze fiind mai esoterice şi mai ales mai eclectice, erau mai dificil de instrumentalizat atât de direct. În ceea ce Derrida a păstrat din Marx, Spectrele lui Marx, îl face pe Marx mai greu de înţeles decât originalul şi e greu de găsit acolo vreo utilizare politică practică.