Analize și opinii

Cum s-au schimbat românii în 20 de ani

Scăpat destul de şifonat din violul comunismului, care i-a tras-o cum a putut el mai bine, românul s-a scuturat de jegul de pe haine, şi-a aranjat păru-n oglindă, şi-a tras o liniuţă fină de tuş peste pleoapele grele de somn ale unei conştiinţe drogate cu tâm­penii şi a pornit la un nou drum: drumul societăţii de consum, al eco­no­miei de piaţă, al unei libertăţi apa­rente şi seducătoare, pe care a îm­brăţişat-o cu drag, că era nouă şi am­ba­lată, cât de cât, mai frumos decât ailaltă. Aşa se face că, la douăzeci de ani după ce balena comunistă a ca­ta­dic­sit să se dea jos de pe el, românul se găseşte în faţa unei noi crize de iden­titate. Cei mai în vârstă habar n-au încotro s-o apuce, iar cei tineri o ţin una şi bună: bani şi distracţie, ca la reţete: cât cuprinde. Unde suntem noi după douăzeci de ani? Ce s-a ales de speranţele noastre de mai bine? Cum stăm cu moralul? Dar cu mora­li­­tatea? Ce obsesii noi ne parazitează cre­ierii? Într-un cuvânt, care mai e trea­ba cu noi la 20 de ani după? La asta şi la încă multe altele, răspunde Vintilă Mihăilescu, antropolog.

Marea Decompresie
“Întâi şi-ntâi cred că ar trebui s-avem nişte criterii mai nuanţate de discuţie. Şi aş porni de la a defini evenimentele din decembrie 1989 cu care a început tot ceea ce povestiţi. Indiferent de ce a fost din punct de ve­de­re politic, revoluţie, lovitură de stat etc., din punct de vedere social, de­cembrie ’89 a fost Marea Decompresie. O numesc aşa pentru că s-a produs brusc şi radical, iar românul s-a vă­zut în faţa libertăţii de a apuca (la pro­priu şi la figurat) tot ceea ce nu avusese până atunci, de la banane la casă. La început a fost pornirea, direcţia a venit doar mai târziu. Brusc, toată populaţia a pornit să facă ceva, fără să ştie prea bine ce şi fără să ştie prea bine la ce foloseşte.

Primul rezultat al Marii Decom­pre­sii, pe termen de 20 de ani, este di­versificarea. Diversificarea şi strati­fi­carea socială. Dacă până în ’90 pu­team vorbi cât de cât de “românul me­diu” şi de date statistice (prin ex­presii de tip “pe cap de locuitor”, într-o accepţiune forţată, e drept), acum acest lucru nu mai este posibil şi asta pentru că diversitatea este foarte mare. Înainte trăiam fie la bloc, fie la gospodăria de ţară, iar diversita­tea în­semna “eu am un covor, tu ai două”, “eu mănânc un ou, tu mă­nânci două”. Acum, această diversitate e uriaşă şi în continuă creştere. Drept care, una dintre cărţile mele se şi chema “Socio hai-hui în arhipe­la­gul România”, metafora fiind destul de brutală, dar totuşi adecvată. Nu putem să vorbim de român în gene­ral. Care român? Diversificarea e enor­mă, cel puţin în mediul rural (care înseamnă o jumătate de ţară). Aici sunt diferenţe de două secole la douăzeci de km şi chiar la doi km. Mai ai încă sate neelectrificate, ai sate îmbătrânite demografic (ade­vă­ra­te azile de bătrâni) şi ai sate cu zeci şi sute de case făloase, cu 10-20 de ca­mere. În consecinţă, este neconcludent să vorbeşti, pauşal, de «Ro­mâ­nia». Care Românie?”

Aventura sculer-matriţerului
“A doua dimensiune pe care aş menţiona-o ca fiind fundamentală, este privatizarea, iar când vorbesc despre asta, am în vedere privatizarea în toate formele ei, cele fireşti precum şi cele “contra naturii”, de la ace­ea economică la privatizarea pă­mânturilor şi caselor, şi de la “privati­za­rea” trotuarelor la ciudata “privatizare” a statului.

În privinţa marilor întreprinderi, aş insista asupra unui efect despre care nu se prea vorbeşte, şi anume de­­­zindustrializarea. Vorbim despre de­­cooperativizare, dar despre dezin­dus­­tralizare nu, pentru simplul motiv că e considerat “firesc” ca economia so­­cialistă să dispară pentru a face loc eco­­nomiei de piaţă. De acord, dar de­zin­dustrializarea este şi un fe­no­men so­cial care a dislocat vieţile şi a de­sta­bilizat identăţile a milioane de mun­citori care, de bine, de rău, se iden­ti­fi­cau cu munca lor. Prin dezin­dus­tri­a­lizare, românul simplu, omul muncii, sculer-matriţer la întreprin­derea la care a lucrat o viaţă, se vede brusc pus în faţa unei realităţi pe care nu ştie cum s-o gestioneze atunci când i se spune că el nu mai există, că a fost răs­făţatul comunismului iar acum a de­venit povara capitalismului. Sus­pec­ta nostalgie după Ceau­şes­cu este, adesea, nostalgia după un anu­mit sens al vieţii, nu după Ceau­şescu, nu după regimul comunist, nici măcar după propria tinereţe, ci după propria identitate. La noi, reconversia profesiona­lă pe care o implica dezindustria­li­za­rea nu s-a produs printr-o politică co­e­rentă şi consecventă. Dau ca exem­plu cazul cu minerii. Li s-a spus “de acum nu mai sunteţi utili so­ci­e­tă­ţii, sun­teţi liberi să nu mai intraţi în mină, aşa că vă propunem să mer­geţi în pă­dure, să culegeţi floricele şi ciu­­per­cuţe”, dar cine spune o asemenea abe­ra­ţie n-a fost în viaţa lui în aba­taj. În momentul în care îţi rişti, pe bune, viaţa, zi de zi şi trăieşti cu acest or­­go­liu (eu sunt puternic şi-mi periclitez viaţa în fiecare zi pentru un ţel), să mă pui acum să fac ce face un copil de trei ani, să merg de-a buşilea să cu­leg ciuperci, păi mai bine mor. Pro­blema re­conversiei profesionale nu e una sim­plă, în unele ţări a durat seco­le. La noi s-a vrut peste noapte şi fără o strategie atentă.”

Nu-mi spune ce munceşti, spune-mi ce consumi
“Dacă reconversia profesională este şi va rămâne multă vreme o pro­blemă spinoasă, nu acelaşi lucru se poate spune despre noul tip de identi­ta­te impus, pe nesimţite, de socie­ta­tea de consum: identificarea prin ceea ce consum. Ne place să consumăm, de ce să fim ipocriţi? Consumul e car­tea noastră de vizită, e regula so­ci­e­tăţii de piaţă. Mă identific prin casă, prin parfum, prin ce mănânc, prin cum mă îmbrac, prin cum îmi îm­brac copiii, dar şi prin consum cultural, etc. Vorbim de o conversie psi­ho­lo­gi­că foarte puternică şi foarte com­plicată. Nu-mi spune ce mun­ceşti, spune-mi ce consumi. Or asta, evi­dent, a creat iarăşi o foarte mare di­fe­ren­ţiere între cei care s-au adaptat – şi au învăţat să se bucure – de noile re­guli ale jocului şi cei care au rămas în­cre­meniţi în proiect – ca să folosesc abuziv o expresie curentă. Aceştia din urmă sunt looserii  societăţii. Pe de altă parte, însă, există şi winneri. Una dintre părţile proaste este însă că pe mulţi societatea i-a obligat să fie winneri dincolo. Multora dintre aceş­tia (care sunt efectele acestei dezindustrializări) nu li s-a dat un sprijin sis­tematic şi coerent pentru a face această reconversie pe piaţa ro­mâ­neas­că. Şi atunci soluţia a fost să-şi vândă forţa de muncă pe pieţele ex­terne iar cu banii făcuţi acolo să vină şi să-şi demonstreze reuşita acasă, în satele şi oraşele proprii. Aici, iarăşi, unii au reuşit, unii nu.”

Ultimii ani au ridicat în România o nouă pătură de winneri. Winnerii de multinaţională, în faţa cărora, ispita către autodevalorizare a omului rămas fără sens e încă şi mai mare. “Aici avem de-a face cu stereotipul ăla de pe vremuri, al muncitorului manual faţă de «TESA», unde «TESA» erau cei care «învârt hârtii»; ceva de genul acesta se petrece şi astăzi. Aş merge însă un pas mai departe, pentru că aceasta categorie despre care vorbiţi e o categorie aparte. În momentul în care începi să devii o societate de piaţă, astea sunt categoriile de personal pe care le creezi, că altfel n-are cum să funcţioneze. Aici toţi sunt winneri, pentru că se încadrează pe trend. Societatea merge în direcţia asta şi eu sunt călare pe acest trend fiind în vârful valului. De unde pot să cad însă oricând…”

Satul ca domiciliu forţat decent
Voiam să-l întreb pe Vintilă Mi­hă­i­l­escu despre ceva ce mă obsedează de multă vreme, şi anume oraşul-în­chisoare. Mi se răspunde tranşant că la această închisoare aspiră mulţi dar reuşesc puţini şi că, pentru prima oară în istoria modernă a României, după 1996 fluxul de migraţie a fost inversat: nu mai migrăm atât dinspre sat la oraş, cât invers, de la oraş la sat. “Deci nu putem vorbi de oraş ca în­chisoare de lux, ci mai degrabă de sat ca domiciliu forţat decent. Ca să scap de voi de la oraş, că oricum sun­teţi prea mulţi şi n-am cu ce să vă hră­nesc, ia duceţi-vă voi la sat, ca acolo mai o găină, mai o vacă – şi oricum nu faceţi scandal. Deci alimentezi un spa­ţiu rural (cel mai mare din toată Europa!) şi-i laşi să se descurce. E un do­miciliu forţat; fără poliţist la colţul uliţei, dar un domiciliu forţat din care scapă cine poate”.

Criza identitară plus noile pre­fe­rin­ţe ale românilor sunt doar două dintre efectele sociale ale consumismului. Noul tip de sclav e un sclav fe­ricit că are posibilitatea să consume. Aici nu ne deosebim cu nimic de res­tul lumii. Încet cu încetul, ne-am în­de­păr­tat de cele sfinte şi am avut, uneori, opţiuni falimentare pentru spi­ritul nostru. Pentru că societatea de consum nu se împacă deloc cu se­tea de cele sfinte. Cine se plânge, să fa­că bine să tacă. “Nu cumva, în această lume ne-am dorit să trăim? Aici e o chestie de ipocrizie, e vorba aia românească, «nu se poate şi sătul, şi cu slana-n pod», adică s-avem de toa­te dar să nu ne atingem decât de cele spirituale. Păi stai puţin, ori vrei de toate, ori nu vrei. Şi acces la tot ce-nseamnă bunuri de consum, şi o de­taşare olimpiană faţă de tot ce în­seamnă lumea trivială a consumului, asta nu se poate; ori eşti în această lu­me, ori nu. Nu fac aici o pledoarie pentru «haideţi să ne iubim în mo­luri», dar să nu devenim ipocriţi! În­cer­caţi şi spuneţi-le copiilor dumnea­voas­tră că le luaţi mobilul şi nu-i mai lă­saţi la calculator, spuneţi-le că se poa­te trăi o viaţă foarte frumoasă şi fără internet şi vedeţi ce iese! Unde începe adevărata problemă este că pentru orice plăcere există un cost, iar noi încă nu ne-am obişnuit cu asta. În­cepem cu toţii să realizăm care sunt cos­turile umane ale acestui tip de so­c­i­e­tate, doar că încă bâjbâim şi cău­tăm mai degrabă ţapi ispăşitori decât pro­bleme structurale. Cine încearcă o cri­tică a consumismului în Ro­mâ­nia e taxat rapid de comunist, pe câtă vre­me asta nu e decât un fapt elementar de spirit critic – şi un anticorp firesc al acestei societăţi. Critica societăţii de consum e la început şi e haotică. Ca atare, devine bârfă în­tre doi ciufuţi şi trei ciudaţi”.

Să înţelegem de aici că singura fe­ricire validă a românului, la 20 de ani după Ceauşescu, stă aşezată frumos pe rafturile magazinelor? Da, fe­ricirea e pe raft! Consum, deci sunt fe­ricit!, “dar sunt fericit pentru că, întâi şi-ntâi, am libertatea să consum. Pe de altă parte, nu aş fi atât de pesi­mist şi nu aş subestimat într-atât tot ce înseamnă propensiunea către spiri­­tualitate. Nu înseamnă că, dacă merg la mall, oamenii nu se mai închină. Dimpotrivă, aş zice: încrede­rea în biserică e pe primul loc, procentul de credincioşi declaraţi este unul dintre cele mai mari din Europa, nu­mărul de biserici a crescut incom­pa­rabil mai mult decât cel al şcolilor şi spitalelor (lucru firesc, într-o anumită măsură, după 50 de ani de co­mu­nism), libertatea confesională este reală (greco-catolicii, de pildă, s-au putut întoarce la credinţa lor şi, în mare măsură, la lăcaşurile lor, au apărut o serie de grupări religioase gen New Age, etc.), dacă mergi cu au­tobuzul, majoritatea călătorilor se în­chină când trec pe lângă o biseri­că… Aş zice că, în anumite privinţe, s-a mers chiar prea departe, prezenţa bisericii, din Parlament până la bi­ne­­cu­vân­tarea maşinilor şi trecând prin în­vă­ţă­mântul religios obligatoriu fiind, după părerea mea, mai degrabă o problemă decât o binecuvântare. Chiar din perspectiva bisericii, am mari semne de întrebare pentru această supraproducţie de cre­din­cioşi. Nu merge să faci credincioşi la plan, or biserica a exagerat din acest punct de vedere. Unde s-ar putea să aveţi însă dreptate este în privinţa ca­lităţii acestei religiozităţi. Dar aici este greu să ne pronunţăm fără o cu­noaştere mai apropiată a fenomenului! Pe de o parte, anchete sociologi­ce naţionale şi pe Bucureşti, au scos în evidenţă o frecvenţă şi diversitate de practici magico-mistice incredibile. Pe de altă parte, pentru mine sur­priza a fost şi  inversă. Am des­co­p­e­rit oameni care s-au născut cu calculatoru-n braţe, care n-au avut parte decât de această educaţie religioasă con­traproductivă de la şcoală şi care au propensiune pentru credinţă mult dincolo de ceea ce eu personal m-aşteptam. Statistico-logico-psihologico, luaţi-o cum vreţi, nu era chiar aşa de previzibil… Haideţi deci să nu demonizăm societatea de consum, care este şi la noi – atât cât se poate – şi o societate a democraţiei, a statu­lui de drept şi a libertăţii. Şi nu este, ne­a­părat, nici o societate a morţii spiritualităţii…”

Religia corpului
Dacă propensiunea către spiritualitate e o chestiune de opţiune individuală, românii par uniţi în cuget şi-n simţiri atunci când vine vorba despre un tip de religie, mult mai la în­demână: religia corpului. Preocupa­rea exagerată pentru sănătate şi frumuseţe vine odată cu societatea de consum. “Se vorbeşte de o bună bu­ca­tă de vreme despre o adevărată «re­ligie a corpului». Asistăm la un fel de sacralizare a corpului. Corpul tre­buie să fie perfect, căci este bunul tău cel mai de preţ şi eşti responsabil pentru el. Dacă te îmbolnăveşti, dacă eşti obez, e greşeala ta. Ce poate o so­cietate de consum să-şi dorească mai mult decât un corp perfect, făcut pentru a munci? Şi nu oricum, ci fe­ricit. Eficienţă plus fericire! Trebuie să fii bucuros că stai până la 12 noap­tea la slujbă. Un univers con­cen­tra­ţi­o­nar? De bună seamă, dar unul care a ajuns la performanţa să ne facă să vi­săm la el neîncetat! Orwell e deja cam depăşit”. Şi cum toate au preţul lor, “suferiţa postmodernităţii”, această boală prelungită a consumismului, se face din ce în ce mai simţită.” Obo­seala tehnologiei nu întârzie să apa­ră. Urâm televizorul, dar îl ţinem des­chis toată ziua. Urâm programele idioate ale televiziunilor, dar le în­ghi­ţim pe nemestecate. Studii de toate fe­lurile efectuate în ultimii ani atrag aten­ţia că televizorul tâmpeşte de-a dreptul iar, la copii, supraexpunerea la televizor are ca efect întârzierea dez­voltării intelectuale. Uitatul la te­le­vizor e uniformizator şi nu ne poate di­f­erenţia decât o ofertă diferenţiată a televiziunilor. “Din acest punct de ve­dere, aş dori să precizez ur­mă­toa­rele: 1) că riscul de a găsi un public de nişă şi-l asumă foarte puţine televizi­uni; 2) tipul de mesaj nu diferă decât de la “votaţi cu Mao” la “votaţi cu Ţao” şi 3), poate cel mai periculos, ofe­ră un anumit model de reuşită, re­u­şita celui care ţipă mai tare şi are ul­­timul cuvânt, indiferent ce ar spune, ge­nul de ţoapă săracă cu duhul dar bo­gată cu trupul. Şi încă ceva: dacă mul­tă vreme urmăm fascinaţi păs­to­rul mediatic oriunde dorea el să ne du­că, există tot mai multe semne că pu­blicul a început să-şi dorească şi alt­ceva, e disponibil şi pentru altceva. Ceea ce lipseşte e curajul şi crea­ti­vi­tatea media, pentru că public exis­tă! Dovadă că anumite emisiuni, lan­sate de tatonare, au prins şi fac rating. În­ţe­leg această constrângere a audi­en­ţei, dar pu­blicul a început să sufere de prea mult păscut cu turma. Mai lăsaţi-ne, mai terminaţi, mai vrem şi alt­ceva! Doar că media n-au curajul să facă o schimbare. Fiecare aşteaptă de la celălalt, fă tu primul pas şi dacă nu-ţi rupi gâtul, vin şi eu. Ceea ce e un mare păcat”.

Autor: Luiza Moldovan

Sursa: jurnalul.ro

Abonează-te la newsletter