“Ce-ai păţit frate al meu întru Domnul?”, zise graţioasa gazelă, când văzu crocodilul plângând amarnic; cu lacrimi de crocodil, fireşte. “Cum să nu plâng?, rosti acesta, printre sughiţuri. Am citit azi Dilema veche şi am aflat ca sunt tare urât şi rău. Şi că aş fi inutil. Auzi? Tocmai eu, i-nu-til! Ba mai mult, scrie acolo – şi dacă scrie, înseamnă că aşa este – că nu aş fi şi eu, ca tine, ca porcul… ca omul, creaţia Celui de Sus. Cum să nu fiu disperat? De necaz, am să mă arunc în Nil! E şi o formă de protest paşnic. Uite ce zice individul ăsta, unul Andrei Pleşu, despre mine! Şi, pesemne că ştie ce zice, fiindcă m-am informat să văd ce hram poartă… Ca stil, nu scrie rău. A publicat şi o carte elogiind îngerii care – ştiu şi ştii şi tu-, sunt, fără îndoială, tare frumoşi!”.
Gazela luă revista şi citi: “Când văd crocodili, sunt indignat până la blasfemie. Nici un animal nu mi se pare mai hidos, mai respingător, mai inutil. Sunt urâţi şi răi, lacomi şi sângeroşi, o combinaţie terifiantă de târâre şi atac. Cum să-i socoteşti o “creaţie” a bunului Dumnezeu?”. Într-adevăr, semna Andrei Pleşu.
v
Termină lectura, ridică ochii la cer şi, brusc, izbucni în râs ; unul săltăreţ, aşa cum li se întâmplă mereu gazelelor, apoi rosti: ” Omul vorbeşte? Şi tocmai despre urâţenie, lene – căci spune că tu te cam târăşti – şi lăcomie? Păi, cum vine asta? Uite la el cât de burtos şi de straniu este! Nici măcar nu i se vede bine chipul, acoperit cu imensitatea aceea păroasă. Nu ştii ce ascunde sub ea. Iar dacă privesc atentă, căci eu nu pot fi decât atentă, chiar şi ochii îi sunt destul de acoperiţi. Măcar tu, aşa cum eşti, nu ascunzi nimic. Ba mai mult, rabzi îndelung, apoi, când ţi se face foame, te mişti iute, eşti ca trăznetul. E drept ca tu şi vezi foarte bine… Te străduieşti, depui efort pentru agoniseală, mănânci, apoi ţii post negru cu lunile. Dimpotrivă, din câte am auzit, el este, pe cât de lacom – oamenii numesc asta “gourmandise” spre a da impresia că la mijloc este ceva bun, rafinat, ceva ce ţine de cultură, chipurile – aşadar, el este pe cât de lacom, pe atât de puturos. Stă pe loc de dimineaţa până seara şi, de trei sau patru ori pe zi, i se pun dinainte tot felul de bunătăţi. Cum să nu se îngraşe? Cel mult, la caz ca nu e servit de alţii, lent, fără grabă, îşi poartă singur burtoiul acela până la uşa unui dulap friguros unde – am văzut cu ochii mei!-, erau şi conserve de…
Gazela tăcu o clipă, trase aer adânc, parcă spre a-şi face curajul unei mărturisiri şi continuă: ” Regret să ţi-o spun, întrucât ştiu că mă iubeşti şi esti tare sensibil, dar erau acolo şi conserve cu carne de crocodil, iar altele… cu carne de gazelă. Da, era s-o păţesc! Că aşa am ajuns şi eu la el în casă… Invitată, graţie graţiei mele. Dar am scăpat, că nu sunt iute numai la minte. Ba, drept să-ţi spun, am zărit în dulapul acela şi bucăţi sângerânde de – n-ai secrezi!: carne de porc! Auzi? Carne de porc! Cât despre postul negru, tipul nu reuşeste niciodată să îl ţină mai mult de câteva ceasuri… O zi întreagă, sau zile la rând, asemenea adevăraţilor credincioşi, să fim seriosi! Nici nu încape vorbă. Vezi bine, zice ca nu îi permit doctorii, fiindcă are sângele cam dulce. I se trage tot de la mâncarea prea multă… Ei bine, frate crocodil, frate al meu întru Marea Lucrare, mă întreb eu de data asta, cum să fie un astfel de individ, gras, comod, lenevos, lacom, nesătul, ascuns – şi, culmea obrăzniciei! – pe deasupra şi sfătos nevoie mare, creaţia bunului Dumnezeu? Şi totuşi, este.”
Pe internet, lecturasem strict citatul semnat de Andrei Pleşu, textul integral nefiind accesibil. Uimit însă de scârbele şi indignarea notoriul erudit – toate rostite la timpul prezent – mi-am lăsat “gazela” să zburde liberă pe tastatura laptopului, cu rezerva că ierbivorul putea să se înşele, conchizând fără să fi citit întreaga filozofenie din Dilema veche. Nădăjduisem că, totuşi, sfătuit de îngeri, Andrei Pleşu va fi înţeles până la vârsta asta câte ceva din fraţia sa cu “râul, ramul”, pastrăvul şi crocodilul.
Mă înşelam. Ce se întâmplase aşadar? Un crocodil sălbatic, rănit la ochi, fusese “adoptat” şi îngrijit de un costarican. După vindecare, crocodilul a refuzat libertatea oferită de binefăcătorul său, preferând până la moarte compania acelui om. Ei bine, povestea asta veche – aflată de Andrei Pleşu abia acum – îl făcuse pe autor ca, după vituperările din “deschidere”, să conchidă că, totuşi, “reptila are suflet” şi că “hidoşenia are un «ce» uman, o latenţă de afectivitate, care transformă ambalajul nefast în mister”. Aşadar, numai fiindcă, întrucâtva, o fiinţă pare să aibă ceva omenesc în ea, devine valoroasă pentru credinciosul Pleşu. “Hidoşenia” şi “ambalajul nefast” fiind, în lipsa unui “ce uman”, argumentele estetice ale… lipsei de mister; implicit, de valoare dumnezeiască. Mă întreb şi eu: să fie oare inumanitatea umanului atât de adâncă? Şi să fie oare numai crocodilul purtătorul unui ambalaj nefast? Dar, era să uit: la întrebările astea mi-a răspuns gazela.
Autor: Nicolae R Dărămuş
Adauga comentariu