Copiii, mai ales cei mari, au trăit o traumă în tot acest an de pandemie, nefiind lăsați să meargă la școală. Izolați de prieteni, de colegi și profesori, acești tineri s-au refugiat cu totul în mediul virtual. Paradoxal, acolo, lumea este mai vie, e artificială, dar e colorată și vie. Sau, cel puțin, asa le pare lor. Am ucis o lume a copilăriei autentice, ca să ne transformăm copiii în boți virtuali. S-a speculat în mod ordinar încă de la începutul pandemiei cum că copiii și-ar ucide bunicii dacă aduc virusul acasă. Propaganda s-a dedat la cele mai josnice, subumane, incalificabile mijloace de dezinformare. Bunicii puteau fi protejați și fără să le sacrificăm nepoților lor prezentul și viitorul. Nu cred că există bunic să nu sufere pentru nefericirea nepoților săi, să îi știe triști, apatici, pierduți de lume. Nici părinții nu ii pot ajuta, nici profesorii, nici psihologii nu pot încă evalua consecințele acestui dezastru la care ne-am supus copiii. Noi adulții le-am furat un an din copilărie, un an din adolescență și nu cred că există motive ca să ne ierte.
În România, copiii au lipsit cel mai mult de la școală dintre toți copiii europeni. Guvernanții caută mereu justificări și fac mereu promisiuni. Un an de zile nu au fost capabili să găsească soluții în care să pună copiii pe primul plan, nu cred că vor fi capabili nici de acum inainte. Viețile copiilor, educația lor, drepturile lor, viitorul lor pur și simplu nu au contat. Tot timpul au fost alții pe primul plan, dar nu copiii. Copiii să stea acasă. Atât au putut aceste guverne într-un an de zile. Am văzut parte dintre tineri, mulți, cei mari dintre ei, ieșind în stradă în aceste zile. Au fost primiți tot cu ură de “elitele” societății, au fost jigniți, în presă, în guvern sau pe Facebook, au fost îmbrânciți de jandarmi, fugăriți pe străzi sau la metrou, ridicați și duși la dubă pentru că îndrăznesc să fie tineri și vii. Jigniți pentru că își cer drepturile, pentru că au și ei o viață care se consumă printre morții vii. Există oare o nedreptate mai mare?!
Aștia suntem, aici ne-a adus pandemia, nu la numărat morții de covid, ci la numărat morții vii. Iertați-ne, copii, peste ani când nu știm ce veți ajunge, să vă amintiți de noi că odată am fost oameni, dar apoi am trăit doar ca să nu murim.
Autor: Cristian Moisoiu
Copiii aia mari carora le plangi de mila sunt adolescentii – care seara de seara “socializeaza” intre blocuri la suete galagioase , fara masti si distantare , si tinerii – care idem se aduna la petreceri si mai galagioase , cu alcool si muzica tare de vibreaza peretii ….
Cat despre scoala online , cine are drag de carte invata si asa , cine nu – nici o paguba….
Nu sustin defel si deloc restrictiile aberante , pe cat de inutile pe cat de contra-productive , impuse de GuWerneru progresisto-globalist , dar de aici pana a le plange de mila tocmai celor mai putin afectati hai sa fim seriosi….
Am facut boala acasa, oricat de mult am umblat , si ne-am ferit.
A fost adusa de copil de la scoala.
Din fericire am trecut cu bine.
@Marius Cristian ce copil „minune” cuminte ai fost! Să desființăm școala că „cine are drag de carte invata si asa , cine nu – nici o paguba….”. Chiar așa nicio pagubă?