Din cînd în cînd, mai apucă un chef nebun să stau de povești cu prietenul meu Oscar. Nu mult. Nu des. Pe vremuri, cînd împărțeam același apartament, ne întindeam la taclale cu orele și rezolvam și problemele comunismului și ale Europei și ale lumii studențești.
Mai ieri, din senin, Oscar deschide o discuție despre zăpadă. Omul a copilărit într-o zonă muntoasă, nu departe de o pîrtie de schi. Alunecă pe zăpada înghețată mai ceva ca o umbră. Ai zice că este un balerin pe schiuri. Asta mă și complexează în fața lui. Și-a luat un apartament pe Warhte și de acolo urcă pe pîrtie sau, dacă nu-i zăpadă, face cîteva ture pe munți. Dacă zăpada este bună, trage cîteva coborîri. Cu două-trei demonstrații pe Postăvarul face liniște pe pîrtiile din Poiana Brașov. Toți ajung să se întrebe:
-Cine-i ăsta și de la ce club vine?
Ei bine, Oscar începe povestea despre o potecă prin zăpadă:
-Domnule, ca să ies spre Poiana Mică, trebuie să o iau pe o cărare strîmbă, îngustă și pieptișă. E ca dracul! Parcă îi făcută pentru teste de alpinism. Ca să pot urca, trebuie să calc exact ca balerinele. Și, cînd fac un nou pas, musai să pun piciorul exact în fața celuilalt, chiar, puțin încălecat. Altfel, alunec și cad! Și, pe zăpada asta de o jumătate de metru, ieri, am căzut de două ori. Dacă mă întorc, pot să o iau la vale ca un sac de cartofi scăpat din vîrful dealului. Dacă dau să mă proptesc, mîna mi se afundă pînă la umăr în troian. Dacă mă răsucesc în sens invers, malul de zăpadă afînată vine peste mine. Dau să caut o piatră cu piciorul. Se duce ca prin pene. Dacă îl mai întind puțin, simt golul de la marginea potecii. Adică prăpastia! Nici cum nu-i bine și orice aș încerca, tot la vale mă duc, pentru că nu găsesc un punct de sprijin. Să mă reazem de ceva, să mă proptesc cumva într-un pietroi, într-o cioată, într-o scorbură. Nici să strig nu pot. N-am la cine! Nimic! La stînga este valea, la dreapta, muntele abrupt și înghețat iar, în fața mea, cărarea lată numai cît o curea de călugăr bătut.
-Și?
-Na! Așa suntem noi acum! Speriați, pe un drum subțire cu o pantă pe care n-o prea putem ataca, de o parte, prăpastia, de cealaltă, muntele de piatră din care nu putem mușca și, în față, vârful spre care oricît ne-am chinui nu prea putem avansa. Spune și tu? Pe cine să cred? Pe ce informație să mă bazez? În ce vești pot să cred? Ce contract rămîne valabil? Ce să produc? Ce merge și ce nu? Pe ce politician să contez? La ce bancă să bat? Tu nu vezi că, pe zi ce trece, oamenii se poartă de parcă ar fi atinși de un covid al vorbăriei, de o pandemie a golăniei și a neseriozității? Dacă politicianul zice astăzi una și mîine alta, de ce Popescu să nu facă la fel? Dacă președintele și-a tras sute de hectare, de ce să nu-și tragă și ministrul și primarul? Spune și tu, ce vremuri sunt astea? Tot felul de caricaturi ajung să decidă pentru viața noastră. Nu numai în România! Și prin alte părți, inclusiv în Europa! Parcă politicieni așa proști și derbedei n-au fost niciodată. Și de un tupeu fără margini. Pentru enormitățile pe care le auzi acum, altădată te ardeau pe rug sau te vîrau la mititica. Or, te izolau pe o insulă și îti tăiau limba! Acuma te invită la toate televiziunile că faci audiență. Nimeni nu vrea să mai audă o discuție serioasă. Bancuri, enormități, glume proaste, fomfleuri. Dacă înjuri, ai curaj. Ești viteaz. Pe vremuri, pentru lipsa de respect față de comunitatea în care trăiai, te expulzau! Acum, ești tare. Te decorează!
-Te-a lovit pesimismul, zic eu.
-Pe dracul! Îmi lipsește un om, o voce, un punct de sprijin. Cineva în care să cred. Chiar așa! Cineva în care să cred și să-mi spună ceva convingător. Altfel, alunecăm vertiginos pe panta asta de care îți ziceam și de care mă tem.
-Este o vreme a comunicării planetare, prietene! Tot omul are idei și vrea vizibilitate. Adică, glorie! Se crede deștept și îndreptățit să arate ce poate. Dar, cei mai mulți nu sunt în stare decît să nege orice!
-Spune și tu, ce lume-i asta?
Și răspunsul, concluzia, se amînă, iar, pentru data viitoare, pentru următoarea situație de criză, pentru următoarea decizie cretină a nu știu cărui ministru sau cu ocazia următoarei declarații imbecile a celui mai popular politician român.
Autor: Cornel Nistorescu
Sursa: cotidianul.ro
Adauga comentariu