Studenţii ce trec printr-un curs de economie internaţională se întâlnesc cu “trilema” politicii financiare într-o economie deschisă; aceasta spune că autorităţile dintr-o ţară nu pot urmări, simultan, atingerea a trei obiective: o politică monetară autonomă (care să fie utilizată în funcţie de mişcarea ciclică a economiei), stabilitatea cursului de schimb (care să elimine volatilitatea extremă, ce dăunează relaţiilor comerciale şi stabilităţii economiei) şi mişcări de capital libere (ce permit mărirea gamei de investiţii şi ajută la atenuarea unui deficit de resurse interne investiţionale).
Adică, dacă se doreşte menţinerea autonomiei politicii monetare trebuie renunţat fie la mişcarea fără restricţii a fluxurilor de capital, fie la stabilitatea cursului de schimb. Sau dacă se doresc stabilitatea cursului de schimb şi fluxuri nestânjenite da capital (precum în zona monetară unică, din UE) se renunţă la politica monetară autonomă. Fără îndoială că avem de-a face cu o simplificare mare, care nu ţine cont de dimensiunea variată a economiilor, de gradul lor de deschidere, posibila circulaţie a mai multor valute în tranzacţii interne, statutul unor monede ca valute de rezervă etc. Dar utilitatea analitică a trilemei este evidentă.
Într-un articol recent, Gregory Mankiw, fost consilier economic în precedenta administraţie republicană din SUA, face o paralelă între operaţionalizarea politicii economice externe americane şi cea a ţărilor din UE în raport de această trilemă (“Confronting «trilemma» of global finance”, IHT, 10-11, July, 2010). El arată, printre altele, că SUA au optat cu câteva decenii în urmă la flexibilizarea cursului de schimb al propriei monede dorind să impulsioneze mişcările de capital internaţionale. Pe această cale, SUA s-au îndepărtat de logica iniţială a aranjamentelor de la Bretton Woods, care prevedea limitarea mişcărilor de capital ca mijloc de a favoriza comerţul internaţional şi creşterea economică. Aş adăuga eu aici că această decizie a fost impusă şi de imposibilitatea ca angajamente militare şi de altă natură ale SUA din acea perioadă (a războiului din Vietnam) să fie susţinute de legarea fixă a dolarului de aur.
S-a văzut atunci care este privilegiul (de a tipări moneda) al unei superputeri ce furnizează moneda de rezervă pentru ţările lumii. Crearea zonei euro înseamnă o renunţare la suveranitatea asupra politicii monetare cu miza pe avantajele stabilităţii cursului de schimb şi ale mişcărilor de capital. China, ce are o economie emergentă cu impact global, a folosit relativa stabilitate a cursului de schimb ca mijloc de a-şi stimula exporturile şi a crea avantaje comparative limitând totodată fluxurile de capital. Adică a practicat o politică frecvent întâlnită în Asia şi învăţând din lecţiile crizei de acum un deceniu, când mişcări necontrolate de capital au provocat haos economic în mai multe ţări din acea regiune. Mankiw este de opinia că circumstanţe variate induc opţiuni diferite.
Dimensiunea economiei americane, dependenţa sa considerabil mai mică de export şi import şi statutul de monedă de rezervă al dolarului SUA au facilitat decizia de acum câteva decenii (de rupere a dolarului de aur, prin obligaţia de convertibilitate la o anumită paritate). În Europa, introducerea euro a fost şi o decizie politică mizându-se, de către unii, pe o impulsionare a convergenţei economice reale. Ceea ce nu s-a petrecut în suficientă măsură, mai cu seamă între ţările din flancul nordic şi cele din flancul sudic.
Paul Krugman, cu ani în urmă, a anticipat evoluţii divergente în UE pornind de la teoria mănunchiurilor industriale, a specializării pe baza unor avantaje comparative şi a efectelor de aglomerare (Geography and Trade, MIT Press, 1991); aş adăuga eu, în lipsa unor politici industriale care să atenueze mari disparităţi regionale, ceea ce politica de dezvoltare regională a UE nu s-a dovedit capabilă a înfăptui.
Criza actuală din zona euro a revelat şi efectele negative ale unei alocări a resurselor defectuoase în ţări sudice, acolo unde investiţii masive s-au făcut către sectoare care nu produc bunuri şi servicii “comercializabile” (tradeables). Iar aceasta s-a văzut în mod flagrant pe fondul crizei, când prăbuşirea producţiei a fost inevitabilă după avântul (boom-ul) nesustenabil din anii premergători crizei. Cum în zona UE nu este posibilă restricţionarea mişcărilor de capital, politica prudenţială a unor bănci centrale a fost sever amputată – chiar dacă banca centrală a Spaniei a recurs la un “dynamic provisioning”, prin care a impus băncilor spaniole să acumuleze rezerve în anii de creştere economică înaltă. Dar aceste rezerve s-au dovedit insuficiente când criza a lovit o economie ce avea o dinamică vulnerabilă. Băncile au de suferit, întrucât producţia s-a prăbuşit şi cu ea şi veniturile bugetului public. Spania a progresat mult după intrarea în UE, dar şi-a creat şi vulnerabilităţi majore având originea în alocarea sub-optimală a resurselor. Menţionez cazul spaniol, întrucât el are similitudini cu situaţia noastră. România nu are o datorie publică mare după standarde europene. Dar creşterea economică autohtonă a fost nesustenbila, bazată pe împrumuturi externe pe termen scurt şi cu orientarea resurselor către sectoare ce deservesc consumul.
UE are un handicap mare faţă de SUA. Moneda unică nu beneficiază de aranjamente de ordin fiscal corespunzătoare. Unii fac o analogie cu SUA în acest sens relevând că, precum ţări din zona euro, şi state americane au deficite bugetare mari. Recent, la o conferinţă la Pisa (în Italia), profesorul Richard Cooper de la Universitatea Harvard a făcut această observaţie. Dar el şi alţii, în opinia mea, subestimează importanţa a doi factori esenţiali. În SUA, statul federal poate, la nevoie, să facă transferuri fiscale pentru a salva bugete locale. În UE (in UM), procedurile sunt infinit mai complicate.
În fapt, aranjamentele din UM interzic trasferuri fiscale de la o ţară la alta. Mai mult, coordonarea politicilor economice din UE (UM) este foarte mult îngreunată de lipsa unor aranjamente privind împărţirea poverii în caz de eşec al unui grup bancar cu operaţiuni transfrontaliere, al bugetului unei ţări membre a Uniunii. De aceea a fost atât de anevoioasă crearea facilităţii financiare pentru Grecia.
România se confruntă şi ea cu această trilemă. Are o politică monetară autonomă şi un curs de fix flexibil, fiind în acelaşi timp obligată de funcţionarea UE să permită deplina mişcare a capitalului; are o economie puternic euroizată, ceea ce creează riscuri nu neglijabile. De asemenea, alocarea resurselor nu a fost optimă în anii liberalizării contului de capital. Aceasta explică şi anvergura căderii producţiei după 2008 şi a veniturilor bugetului public. Avem nevoie de consolidare fiscală, dar şi de o regândire a modelului de creştere economică. Utilizarea fondurilor UE trebuie judecată din aceste două perspective.
Daniel Daianu
sursa: jurnalul.ro
Adauga comentariu