Despre rolul tovarășului Nikita Sergheevici Hrușciov în educația mea patriotică.
E o poveste încâlcită, și va fi greu să fiu înțeles de cei care nu au trăit în epocă. Sigur nu sunt eu atât de bun povestitor, deci scuze, dacă nu reușesc să mă fac pe deplin înțeles. Eram la Pitești, prin 1960, cred. În 1961 am mers la școală, deci lucrurile trebuie să se fi petrecut înainte de asta. Locuiam la comun, într-o casă veche, de pe Strada Mare, unde locuiau, claie peste grămadă, tot felul de oameni, din cele mai diverse straturi sociale. Aveam și o familie de refugiați polonezi, rămași la Pitești cu cățel, cu purcel. El era cizmar, cel mai trist cizmar pe care l-am cunoscut. N-am înțeles de ce a refuzat să se întoarcă în Polonia. Ruși acolo, ruși aici. Dar, sincer, n-am văzut la el nimic care să-mi sugereze că ar avea ceva cu rușii. Și sigur auzise de Katyn! Nici copiii lui, cam de vârsta mea și a lui frate-meu, nu păreau interesați de subiect.
Pe la noi se mai cârcotea, se dezgropau ”morți”, ocupantul sovietic își făcea valizele, ceea ce acum se numește ”național-comunismul” înmugurea, timid, deocamdată sub forma amintirilor din interbelic și al bancurilor cu ruși. Bașca ceva cântece de petrecere cu bentiță tricoloră și destul verde pe lângă. Puterea avea altele de făcut, nu se ocupa de fleacuri!
La etaj erau cel puțin două familii de refugiați din Basarabia. Două fete, aproape de majorat, verișoare, și cu o mătușă. Se pregăteau să termine liceul. Mătușa lor era bună prietenă cu maică-mea, și sprijin în cazul în care taică-meu, după prea multe șprițuri peste drum de casă, avea nevoi de un sistem de sprijin și de navigație până la pat.
Cealaltă familie avea un un băiat, Stelică, Stelian, memoria mă lasă, mai mare cu vreo cinci ani decât mine. Sincer, dacă mă gândesc bine, acum, nu păreau a fi basarabeni, nu aveau accentul cunoscut al moldovenilor din stânga Prutului. Pare să fi fost vorba despre funcționari detașați în interbelic în Basarabia, și care s-au întors acasă. Acasă, vorba vine…
La ei mă parca maică-mea, când veneam de la grădiniță, și ea întârzia la serviciu. Stăteam și îmi ascultam vecinul repetând lecțiile. De la el, fără să ne propunem niciunul, am învățat să citesc, să scriu și să socotesc. Și să fiu vreo doi ani o pacoste pentru doamna Joiulescu, învățătoarea de la Generală 1. Avea talent la desen, îi plăcea să deseneze mașini, cam în stilul celor care apar în ”101 dalmațieini”, știți modelul preferat de Cruella de Vil. Într-o vreme eram și eu bunicel la sportul ăsta.
Acum ajungem la tovarășul Hrușciov. Maică-mea era liniștită când ne știa la Stelică, sau, peste drum de casă(oricum nu se circula prin Centru, deci nicio grijă dinspre mașini) , la film. Ieșim de la film(cred că-l mai văzusem, era ceva fie sovietic, fie italian) și ne ducem la vecin, ai mei nu erau acasă. Stelică ne ia la întrebări, despre film. Și eu, mândru de mine, încep să-i povestesc vizita tovarășului Nikita Sergheevici Hrușciov la București! Care chiar a fost un spectacol! Comuniști și anticomuniști, toți se bucurau indecent de sincer că sovietici o iau din loc! Nu cred că oaspetelui i-a scăpat veselia asta! Și nici nu i-a picat bine!
O povesteam cu tonul, și cuvintele crainicului de la ”Sahia film”, că ei făceau jurnalele cinematografice. Și cum îmi luasem eu avânt, și recitam inepțiile alea propagandistice, cade ca o ghilotină întrebarea vecinului: ”Și cine e pentru noi tovarășul Nichita Sergheevici Hrusciov”?
M-am oprit brusc, incapabil să-mi continui povestea. Chiar așa, cine era pentru noi tovarășul Nikita Sergheevici Hrușciov? De aici a pornit atitudinea mea ambivalentă față de sovietici/ruși. Am înțeles, în anii care vor urma, că era șeful ocupanților României, ocupația aia ne costa, începuseră reabilitările și eliberările din pușcării, împreună cu poveștile de viață aferente. Ușor, ușor, reacția identitară lua o turnură tot mai anti-sovietică. Era și chestiunea Basarabiei și Bucovinei de Nord, erau și morții din război, și noi aveam în familia lui taică-mei trei morți, doi la Stalingrad, maică-mea, unul. Limbile se dezlegau, nu se mai învăța limba rusă cântând.
Apropo de limba rusă. Taică-meu a tras ceva sfori, când am trecut în clasa a cincea, să fac engleză-franceză. Cum sforile n-au ținut, și una dintre limbi era rusa, m-a mutat la Generală 3, undeva peste drum de Poșta Mare. Taică-meu avea și el un dinte împotriva rușilor, dar nu l-am întrebat niciodată de ce.
Una peste alta, întrebarea aia m-a obligat la o abordare critică a lucrurilor, chiar dacă o mai dădeam de gard. Întrebarea este valabilă și acum: cine e cutare pentru tine? Așa am ajuns să nu fac greșeala de a idealiza pe cineva. Pentru că, în adolescență, am fost fan al americanilor. și m-am liniștit. Lecția pe care am învățat-o este aceea de a separa lucrurile. Pentru noi, românii, nu-s mai buni americanii, și europenii, decât rușii. Dar este vorba despre state, și despre politicile lor imperiale. Nemiloase cu state precum România.
Altminteri fiecare națiune are ce oferi celorlalte, și nu respingi așa ceva doar pentru că unii sunt ruși, sau americani, sau mai știu eu ce. În plus, și cetățenii americani sunt în aceeași măsură victimă a politicilor imperiale ale statului lor ca și rușii. Sau germanii, francezii și chinezii.
Asta este și o replică dată celor care mă înjură că ”țin cu rușii”, și-i critic pe americani. Țin doar cu România. Și încerc să înțeleg de ce am uitat demnitatea de a fi noi…
Autor: Constantin Gheorghe
Adauga comentariu