Cineastul Cristi Puiu a vorbit într-un interviu acordat News.ro despre „orizontul sumbru” care îl determină să se întrebe dacă nu ar fi cazul să uite cu totul de cinema. Neîncrezător că este posibil ca lucrurile să dea semne de revenire, Puiu a mărturisit că se teme că „ne îndreptăm către o formă de totalitarism”. El prevede că istoria se rostogoleşte către „abisul sărăciei” şi că nu poate fi vorbit acum despre o salvare a culturii. Aşteaptă de la clasa politică, de la preşedintele Klaus Iohannis, iniţierea unui dialog naţional care să ducă la găsirea unor măsuri de rezolvare a crizei economice inevitabile. Lipsa de date, de enunţ coerent – paradox în era informaţiei – este unul dintre principalii factori demoralizanţi. Puiu nu crede că va mai fi ceva din ceea ce lumea a fost înainte de această criză.
După două luni de la izbucnirea epidemiei de Covid-19 în ţară şi de la implementarea măsurilor de prevenire a răspândirii coronavirusului, Cristi Puiu se arată pesimist în ceea ce priveşte viitorul. Atât al cinematografiei, cât şi al societăţii.
În această perioadă, spune el, „încercăm să punem laolaltă plusurile şi minusurile momentului actual, să găsim o soluţie şi pentru noi, pentru familie, dar şi pentru companie”.
„La ora asta numai de cinema nu le arde oamenilor… E atât de sumbru orizontul încât am ajuns să mă întreb dacă n-ar fi totuşi cazul să uităm cu totul de cinema, noi, cel puţin, şi să căutăm să ne reprofilăm, să facem altceva. Poate că pare straniu sau neaşteptat, dar niciodată nu am aşezat filmele mele sau cinema-ul deasupra familiei. Întotdeauna a fost prioritatea numărul unu, chiar dacă, cumva din exterior, pare altfel – e doar o părere. Şi când vorbesc despre familie, nu vorbesc doar despre familia noastră, ci despre familia lărgită, care îi angajează şi pe prieteni”.
Lucruri care până recent erau importante, între care şi filmul, acum par că şi-au pierdut sensul. „Am ajuns să îmi pun întrebări legat de planeta întreagă. Să mă întreb unde merge. Nu s-a întâmplat niciodată povestea asta în istoria planetei – economiile să se oprească toate, ca la un semnal, să nu putem vedea ce ne aduce ziua de mâine. Ajungem să reconsiderăm o mulţime de lucruri pe care până la ieri le consideram ca fiind importante. Cum ar fi filmul. Toate astea şi-au pierdut sensul”.
„Mulţi vorbeau despre acest avantaj – de a sta acasă, ca într-o vacanţă, de a te întoarce în bibliotecă, să te apuci să citeşti. A durat o săptămână, două, trei, dar, încet-încet, totul se transformă progresiv într-un non-sens de talie cosmică. Nu sunt deprimat, dar dintr-o dată s-au adunat mai multe întrebări fără răspuns decât m-aş fi aşteptat”.
Neîncrezător că spre finalul anului este posibil ca lucrurile să dea semne de revenire, Puiu a adăugat: „Mi-e teamă că ne îndreptăm către o formă de totalitarism pe care nu îndrăznim să îl denumim”.
„Când vom ajunge să ne gândim o să ne gândim din puşcărie la asta. Întotdeauna ajungem să privim lucrurile rele retrospectiv. Atunci când ele se întâmplă, alegem să ne întoarcem privirea de la ele şi să ne spunem ‘Hai că nu e chiar aşa de rău, totuşi’ sau vorba aia românească pe care o auzim la petreceri, la câte un pahar, auzeam şi pe vremea lui Ceauşescu asta – la mine, în familie, tata spunea – ‘Când ne-o fi mai rău, ca acum să ne fie’. Şi ne-a fost tot mai rău către finalul anilor 1980. Şi tot vorba aia funcţiona, dar era în mod evident din ce în ce mai rău. Nu le amestec aşa uşor, dar am memorie bună şi cam ştiu cu ce semănau anii 1980. Nu pot să fac altceva decât să îmi doresc şi să le doresc politicienilor să primească gândul bun şi înţelepciunea necesară pentru a nu ne condamna pe toţi la o moarte lentă, în disperare şi foamete”.
Despre adoptarea de măsuri cu privire la sprijinirea sectorului cinematografic el a spus: „Cred că nici nu se poate discuta despre aşa ceva, câtă vreme la orizont se profilează o criză economică majoră. Cred că nu se poate vorbi despre cinema, teatru, literatură şi artă atunci când istoria se rostogoleşte către abisul ăsta al sărăciei şi al suferinţei cauzate de criza economică mai mult decât evidentă”.
„Deja este greu pentru oameni să îşi ducă zilele şi toată lumea stă şi aşteaptă câte un semn de la clasa politică, de la preşedintele României. Fiecare cu al lui. Şi francezii aşteaptă un gest de la Macron… ‘Hai să ieşim din asta. Gata! Am înţeles. Hai să ne întoarcem la muncă, să construim ceva stabil’. Dar cred că, în virtutea felului în care s-a derulat istoria până acum, raporturile s-au păstrat neschimbate şi nu cred că am ajuns în punctul în care să putem spune că deţinem aceeaşi cantitate de informaţie pe care o deţin politicienii, astfel încât să ne putem permite să întrezărim ceva, o soluţie pentru ziua de mâine”.
Soluţia care rămâne clar valabilă, în opinia lui, este transparenţa.
„Noi, ăştia mulţi, suntem exact în aceeaşi poziţie ca întotdeauna – încercăm să refacem un puzzle de un milion de piese. Nici măcar politicienii nu deţin toate piesele şi asta este evident, dar au mai multe decât noi. Eu nu prea văd, chiar dacă mi-aş dori să îmi imaginez, să îmi alimentez optimismul în mod artificial, că va mai fi ceva din ceea ce lumea a fost înainte de această criză. De asta mi-e greu să cred că ne vom întoarce vreodată spre cinema”.
De la acceptarea diferenţelor la „celălalt” ca potenţial inamic a fost un mic pas. „De cel puţin 200 de ani ne credem deştepţi, credem că putem face ceea ce trebuie pentru ca fericirea să domnească sub soare. Şi de 200 de ani dăm din războaie în războaie, din crize în crize, până în punctul în care, acum, l-am transformat pe aproapele nostru în inamic potenţial. Distanţare socială. Este ireal! Până mai ieri vorbeam despre acceptarea diferenţelor. Acum am rezolvat şi asta. Celălalt este inamic potenţial. Îţi poate da boala sau tu i-o poţi da lui. Cred că, din păcate, bezna e mai adâncă decât vrem noi să credem. Probabil că trebuie să plătim pentru păcatele noastre. Dacă ar fi să spun ceva cu sens despre momentul actual asta ar fi. Nimic nu e întâmplător”.
Pandemia ca un război
În prezent este mai limpede ca niciodată că informaţia reprezintă putere, a spus el, iar în războiul pe care îl presupune pandemia oamenii propun diverse ipoteze pe baza unor informaţii care nu limpezesc lucrurile, dimpotrivă.
„Nu cad bombe, dar este un război. Pe de altă parte, în vreme de război, oamenii ieşeau în stradă şi se îmbrăţişau după bombardament. Aici nu există această posibilitate de a te îmbrăţişa. Şi vorbim despre acest coronavirus ca despre o ciumă, se vehiculează tot felul de idei, care mai de care mai abracadabrantă. E adevărat că cel care deţine informaţia deţine puterea. Dacă nu era clar până azi, cred că azi e foarte limpede. Suntem ţinuţi în casă, în beznă, croşetăm tot felul de ipoteze, bizuindu-ne pe informaţiile care ne parvin prin mass-media şi tot felul de canale alternative, dar în loc să se limpezească lucrurile, ele devin tot mai confuze. Este paradoxul erei informaţiei. Informaţiile sunt la tot pasul, poţi să afli tot ce vrei, dar ajungi să fii mai tâmpit decât ai fost vreodată, pentru că devine aproape imposibil să le pui cap la cap pentru a obţine un enunţ cu sens”.
El a continuat: „Oamenii sunt liberi să aleagă. Pentru unii veghează Big Bang-ul, pentru mine veghează Dumnezeu. Şi nu e ca şi cum m-aş simţi curat. Nu. Sunt la fel de păcătos, chiar mai păcătos decât toţi ceilalţi. Nu cred că are altă noimă povestea decât asta. Pentru că timp de decenii, secole, omul şi-a întors faţa de la Dumnezeu, pentru că s-a socotit stăpânul universului. Ăsta este poate păcatul cel mai mare”.
Efectul oricărui vaccin, a mai spus Puiu, „o să fie doar unul psihologic”. „Mi-e teamă că aşa stau lucrurile, că povestea este puţin mai amestecată, iar noi trăim în inerţia formulei lui Cioran care spunea ‘descoperirea vieţii omoară viaţa’. Aşa e. Oamenii vor trăi cu frica în sân că viaţa e ameninţată. Aia nu e viaţă. Cei mai mulţi dau impresia că nu realizează grotescul situaţiei… Ca şi cum moartea nu ar fi existat până mai ieri. Oamenii mor în continuare de fel de fel de boli. Ce se întâmplă cu oamenii suferinzi acum că acest coronavirus a ocupat avanscena?…”.
Este nevoie de dialog la nivel naţional, a subliniat Puiu, şi de renunţarea la delaţiune.
„Trăim într-o lume care s-a răsturnat peste noapte cu fundul în sus. Şi încă eu, noi, nu o ducem atât de rău, dar mă gândesc că acum sunt oameni care au probleme majore. Din ce să culegi dacă nu ai sădit? E foarte grav ce se întâmplă. Cumva nu e de mirare că lucrurile se petrec la noi aşa cum se petrec în alte părţi, pentru că întotdeauna Principatele au respectat deciziile luate la Moscova sau la Înalta Poartă sau la Viena. Dintr-o dată este linişte şi nimeni nu realizează că e o eroare. Este foarte important ca oamenii să fie protejaţi, dar înainte de asta trebuie definit foarte clar ce înseamnă această protecţie şi cine ia deciziile şi în baza căror date, iar specialiştii – medici, economişti şi ceilalţi – trebuie să fie invitaţi să îşi spună opinia pro şi contra. Nu există planuri, totul a îngheţat. Hrănim delaţiunea, şi nu doar în România. Clasa noastră politică a trăit sub comunism. Cum să se întoarcă la oroarea aia a delaţiunii, s-o valideze? Nu înţeleg”.
Găseşte lăudabil felul în care s-au comportat românii în această perioadă şi respinge faptul că preşedintele i-a mustrat pe oameni. „Dacă aş fi un oficial aş spune: ‘Vă salut. Există această naţie pe care mă pot bizui’. S-au comportat bine, dar am auzit şi chestia aia de Paşti că au fost nişte cazuri. Cum poţi să vorbeşti despre asta? La ce te-ai fi aşteptat? Şi, în situaţia asta, tu să îţi permiţi acest lux de a-l trage de urechi pe ăla şi ăla pentru că… de bine fac oamenii asta sau de rău? Nu se poate. Cred că suntem în situaţia în care toleranţa şi înţelegerea trebuie să fie la cotele cele mai înalte. Ba mai mult, trebuie să spui ‘Şi mie îmi este greu. Şi nu îmi este greu pentru că mi-e greu, ci pentru că vă văd pe voi cât de greu vă este şi nici nu vreau să mă duc să văd dacă aveţi ce pune pe masă copiilor’. O să fie din ce în ce mai greu. Nu există niciun fel de propunere viabilă. ‘Să ne protejăm’. Ce? O viaţă mizerabilă? E grav dacă eşti iresponsabil şi nu ai grijă de cei din preajma ta. Asta a fost grav mereu şi a fost mereu amendată. Dar nu poţi spune că oamenii au fost iresponsabili pentru că au fost două, trei cazuri. Nu trebuie traşi de urechi oamenii pentru că îndură un regim câinesc. Mie mi se pare că oamenii răspund cât se poate de corect şi de responsabil”.
„De ce nu invită la dialog preşedintele Iohannis? De ce nu bate la toate uşile? De ce nu îi cheamă pe specialişti? De ce nu pune pe masă acest program de dialog social? Discuţie, dezbatere, solidaritate”, sunt întrebările şi unele dintre răspunsurile lui.
Cineastul a accentuat faptul că relaţiile interumane vor fi transformate complet odată cu această criză. „Problema numărul unu o reprezintă faptul că frica pe care s-a pedalat în tot acest interval a intrat în celulele românului. Autorităţile nici nu mai trebuie să se îngrijească. M-am întâlnit de câteva ori, cu ocazia cumpărăturilor, cu diverşi prieteni faţă de care am păstrat distanţa. Nimeni nu ştia ce trebuie făcut. Dintr-o dată, relaţia era falsificată. O să dureze foarte mult chestia asta. O să devină un mod de viaţă”.
Film în stare de izolare
Dacă pentru unii perioada de izolare a reprezentat un impuls spre lucru, spre creaţie, în cazul lui Cristi Puiu nu a funcţionat la fel.
„Aveam câteva scenarii suspendate, dar nu m-am putut întoarce la ele. Mai degrabă am făcut ordine în lucruri. Aveam un scenariu suspendat de ceva vreme legat de momentul 1944, post 23 august, dar mi-e foarte greu să… Pentru că mi-e foarte greu să cred că lucrul ăsta va mai fi posibil vreodată”.
Pornind de la ideea secvenţelor romantice cenzurate prezentată în lungmetrajul «Cinema Paradiso», Puiu a afirmat: „Cum imaginezi un contract cu un actor care ştie că într-o secvenţă trebuie să îşi sărute nevasta? Cum ar face el asta dacă frica îl stăpâneşte? Tai, nu mai există. Cinema-ul planetar se va transforma exact în povestea ‹Cinema Paradiso› din raţiuni care nu vor ţine de reticenţele morale ale comunităţii, ci de spectrul ăsta al bolii, de frică. Ce poţi face şi cu atâţia oameni pa platou? Îţi imaginezi un film cu un singur personaj. Şi câte d-astea poţi să faci? Unul, două, trei. E ireal”.
Legat de lansarea în cinematografe a celui de-al şaselea lungmetraj al său, «Malmkrog», pentru care a fost recompensat cu trofeul pentru regie al secţiunii Encounters de la Berlinala de anul acesta, Cristi Puiu a afirmat: „Nu cred că o să se mai întâmple chestia asta. Sincer. Fără glumă. Chiar dacă vor porni cinematografele încet, cum se va duce lumea la cinema, dacă frica pluteşte? Cred că povestea cu cinema-ul va reveni mult mai târziu şi doar atunci după ce modelul chinezesc va fi importat şi toată societatea va fi ţinută sub control. Lucru pentru care unii se vor bucura foarte mult, iar alţii se vor spânzura. Mi-e teamă că ăla este modelul, oricum circulă în toate direcţiile. Acel episod din ‹Black Mirror› îl vom trăi şi îl vor trăi urmaşii noştri. Iar cei care se vor naşte în lumea aia nici nu o vor mai considera anormală”.
Cineastul Cristi Puiu, născut la Bucureşti, pe 3 aprilie 1967, este considerat iniţiator al Noului Val în cinematografia românească. Primul lui lungmetraj, «Marfa şi banii», a avut premiera la Festivalul de la Cannes în 2001. În 2004, scurtmetrajul «Un cartuş de kent şi un pachet de cafea» a fost recompensat cu Ursul de Aur şi a fost desemnat cel mai bun scurtmetraj european la Berlinală. Lungmetrajul «Moartea domnului Lăzărescu» a fost premiat cu trofeul Un Certain Regard la Cannes 2005 şi a primit două nominalizări la premiile Academiei europene de film. În 2012, «Aurora» a câştigat trei premii Gopo după ce a avut premiera în secţiunea Un Certain Regard şi a fost premiat la Karlovy Vary (East of West Award). În 2013, a lansat «Trois exercices d’interprétation», după un text al lui Soloviov, iar «Sieranevada» a fost proiectat în premieră în competiţia de la Cannes 2016. La începutul anului 2020, a revenit la Berlinală cu «Malmkrog», care a inaugurat noua secţiune competiţională Encounters. Puiu a fost recompensat cu premiul pentru regie al secţiunii.
Sursa: anonimus.ro
” este considerat iniţiator al Noului Val în cinematografia românească.”, mai bine lipsa , dacat asa val.