Întotdeauna hegemonii care nu au putut controla un teritoriu, au folosit, în lupta cu rivalii care îl controlau, strategia încurajării naționalismului comunității etno-culturale trăitoare acolo.
Naționalismul era convingerea acestor comunități că sunt discriminate din cauza identității lor, circumscrise de un trecut comun, și că abolirea acestei discriminări, absolut necesară pentru îmbunătățirea vieții prezente a membrilor lor, precum și pentru valorificarea șanselor vizând dobândirea unui mareț viitor comun, depinde de edificarea unei organizări politice proprii – statul național – aptă a le permite să se conducă prin ele însele și să le garanteze libertatea, demnitatea, bunăstarea, securitatea și durabilitatea. Procesul afirmării unei asemenea organizări politice de sinestatatoare se numește autodeterminare.
Apărarea respectivei organizări, care treptat își transformă baza etnică într-una civică, națiunea etnică devenind națiune civică iar statul-națiune devenind din stat etnic stat civic, se numește suveranism. Comunitatea umană, adică poporul, alcătuind ansamblul părților la contractul colectiv prin care statul național s-a constituit și i s-au stabilit regulile de funcționare, își exercită puterea în conducerea acestuia utilizând un sistem de organizare numit democrație.
Imperialismul clasic înseamnă angajarea unei puteri politice majore în administrarea directă a unor teritorii și a comunităților locuitoare acolo, respectiva putere percepând de la acele comunități, prin exploatarea teritoriilor lor, o rentă imperială, în schimbul accesului lor la civilizația ei, astfel universalizată. Imperialismul contemporan sau neoimperialismul nu mai administrează direct, ci controlează teritorii și popoare prin intermediul propriilor lor forme de organizare politică, impunându-le acestora reguli de funcționare conforme cu o ordine globală a cărei logică, fundamentând o mișcare de tip concurențial aparent liberă, face ca în jocul schimbului de activități hegemonul să câștige permanent. Egalitatea inegalilor într-o lume a concurenței libere cu frontiere spiritualizate, asigură acum hegemonului colectarea rentei imperiale, acesta nemaiobligându-se să își universalizeze nivelul de trai, ci doar să păzească, la nevoie manu militari, pacea; adică să asigure stabilitatea ordinii universale impuse de el.
Pentru aceasta democrația națională se metamorfozează într-o oligarhie deghizată, devenind o impostură populistă, iar suveranitatea națională este substituită printr-o puzderie de suveranități individuale, definite ca drepturi ale omului. Un om lipsit de identitate dar și de obligații față de o comunitate statală anume, pentru care ubi bene ibi patria (unde este bine acolo este patria). Un om univerasal a cărui dependență de deținătorul real al puterii imperiale (aparent abstracte dar în realitate foarte concrete) este cu atât mai mare cu cât mai liber este saltul său abisal de la solidar la solitar.
În atari condiții, hegemonii rivali asociază național-populismul și suveranismul în cadrul unei strategii caracteristice războiului hibrid, vizând subminarea ordinii imperiale concurente. Cele două „bacterii” distrug din interior ordinea supranațională sau suprastatală instituită de un hegemon, schimbând raporturile de putere în favoarea concurenților săi.
Acestea fiind spuse, pentru a răspunde la întrebarea cine încurajează emergența pseudopartidelor național-populiste sau suveranist-populiste în cadrul pseudodemocrației românești actuale, simultan cu distrugerea democrației postcomuniste, fie ea și fragilă sau bolnavă, și paralizarea aspirațiilor suveraniste românești reale prin anihilarea partidelor postcomuniste, fie ele și corupte, trebuie să vedem căror agende politice universaliste li s-a aliniat România în prezent și pe cine deranjează aceasta.
După prăbușirea URSS în 1991, influența dominatoare a Rusiei asupra României, dobândită la Ialta (1944) și reconfirmată la Potsdam (1945), Paris (1947) și Helisinki (1975), a reculat. Au urmat aproximativ șapte ani de independență și neutralitate binevoitoare pro-occidentală (într-un moment în care Occidentul încă mai era sau măcar părea unit).
De prin 1998-1999 România începe să se supună ordinii mondiale unipolare, adică să intre în sfera de influență americană. La început a fost parteneriatul strategic (1997) care a vizat o asociere bazată pe principiul egalitații suverane, al coordonării și cooperării reciproc avantajoase, și al valorilor partajate. De aici s-a alunecat pe panta unei politici de aliniere servilă care s-a amplificat, întreruptă din când în când de puseuri suveraniste, până în 2004, când parteneriatul s-a transformat în protectorat (fapt evident cam de prin anii 2007-2009), înainte de a ajunge de-a dreptul vasalitate (dupa 2012).
Observând cum puterea americană se apropie de granițele sale, stabilind unilateral o ordine pe care refuza să o negocieze, Rusia a reacționat încurajând suveranismul românilor ca formă de opoziție la Pax americana.
Începutul secolului XXI marchează două procese cu consecințe geopolitice importante pentru România: divizarea Occidentului euro-atlantic sau decuplarea agendelor strategice ale SUA (susținută de Marea Britanie) și Europei germane, pe de o parte, și resuscitarea Rusiei ca putere regionala cu ambiții globale, pe de altă parte. În acest context, istoria anilor 2014-2015 consemnează bascularea României din tabăra americană în cea germană. Aceasta ca rezultat al unui concurs de putere extern iar nu al unui acord între părțile interesate.
De aceea, pe măsura consolidării influenței germane, o Americă retranșată în câteva puncte de rezistență (Deveselu, Kogălniceanu, Băneasa și Știrbei Vodă), se vede la rându-i obligată să revină discret la susținerea suveranismului românesc. Cu atât mai mult cu cât un atare suveranism poate servi și ca scut împotriva unei noi expansiuni a influenței ruse la gurile Dunării și în Balcani. (Pirueta strategică respectivă i-a uitat în jungla politicii dâmbovițene pe samuraii atlanticismului integral care, rămași fără instrucțiuni, continuă în confruntări televizate lupta cu “diversiunea naționalistă a rusofililor” sau cu „denigratorii rusofili ai industriei anticorupției”.)
Se conturează astfel o convergență strategică americano-rusă în România, susținută de solidaritatea intereselor geopolitice. O atare concluzie surprinde. Se știa doar că noul Sfânt Imperiu Roman de Națiune Germană este cel care căuta, pe urmele lui Bismarck și Gorceakov, dar și ale lui Ribbentrop și Molotov, pactul de neagresiune cu a Treia Romă. Parcă Moscova de NATO se simțea amenințată iar nu de UE.
Realitatea nu poate fi decât alta. Încă de la începutul anilor 2000, când a venit la putere Vladimir Putin, analiștii ruși au conchis că NATO este doar o amenințare simbolică pentru Rusia (NATO este o alianță defensivă de state suverane dependente militaricește de puterea SUA, care niciodată nu au purtat vreun război convențional împotriva rușilor), în timp ce un nou Reich, reîncarnat sub forma Statelor Unite ale Europei germane, constituie o putere limitrofă de pericol potențial maxim, a cărei emergență este de netolerat.
Geostrategia rusă în Europa a fost sintetizată de un fost lider sovietic în cuvintele: “anul 1941 nu se va mai repeta!” Formula este valabilă și azi. Geostrategia americană interzice controlul Europei de Germania.
În acest punct Rusia și SUA se întâlnesc. O întâlnire cu consecințe asupra „întâlnirii” germano-române. Punctul de întâlnire devine astfel punct de ciocnire. De aici rezultă o Românie anațională, sau cel puțin fără agendă națională, și pseudosuverană, epuizată în agitația permanentă a unei pseudodemocrații populate de pseudopartide național și suveranist-populiste.
Logica unei asemenea situații indică drept reacție a „puterii dominante”, ușor de vândut celor exasperați de confuzia politică națională, ordinea „interanționalistă” o unei dictaturi „tehnocrate” – adică militare – la vedere. Dacă nu sesizăm că la finalul acestui parcurs așteaptă deja războiul, înseamnă că suntem ori orbi ori nebuni.
Pentru cei care vor să înțeleagă ce ni se întâmplă, în această logică pot găsi un răspuns valabil. Pornind de la el pot fi imaginate reacții sau remedii. Specialiști în forme care câteodată produc fond, românii ar putea eventual găsi, ca altădată în trecutul lor, o cale pentru a transforma pe nevăzute suveranismul de vitrină care li se va permite în interesul altora, într-un suveranism real care să lucreze pentru ei. Astfel, în loc să își înstrăineze țara, ar româniza interesele străine care se înfruntă pe teritoriul ei. Desigur, asta în măsura în care mai există ceva viu și autentic în națiunea română.
Autor: Adrian Severin
Sursa: Adrian Severin Blog
De cind este NATO o alianta defensiva?Cind a atacat Iugoslavia,era in defensiva?Sau acum,cind ataca tari din lumea intreaga,ucigind mii de oameni nevinovati,tot in defensiva este aceasta alianta terorista?