Analize și opinii

Ceea ce ar trebui ştiut despre inflaţie

În prezent, niciun subiect nu este atât de dezbătut – sau atât de puțin înțeles – precum inflația. Politicienii din Washington vorbesc despre ea ca despre o năpastă aparută din senin, asupra căreia nu pot exercita nicio formă de control – precum o inundație, o invazie străină sau o ciumă. Reprezintă ceva împotriva căreia promit întotdeauna să ,,lupte”- asta dacă Congresul sau cetățenii le vor da ,,armele” sau ,, o lege solidă” pentru a purta respectiva luptă. Cu toate acestea, purul adevăr este că liderii noștri sunt cei care au provocat inflația prin politicile monetare și fiscale aplicate. Ei promit să combată cu mâna dreaptă ceea ce au reușit să provoace cu stânga.

Inflația, din totdeauna și pretutindeni, a fost cauzată, în primul rând, de creșterea ofertei de monedă și de credite. De fapt, inflația este tocmai creșterea ofertei de monedă și de credite. Dacă, de exemplu, am apela la American College Dictionary, am descoperi că prima definiție a inflației este formulată astfel:

Extinderea sau creșterea exagerată a masei monetare a unei țări, în special prin emiterea de bancnote neconvertibile în monede metalice.

Cu toate acestea, în ultimii ani, termenul a ajuns să capete un sens total diferit. Această schimbare este ilustrată în cea de-a doua definiție oferită de American College Dictionary:

O creștere substanțială a prețurilor cauzată de o majorare excesivă a masei monetare, reprezentată de bancnote, sau a creditelor bancare.

Evident că o creștere a prețurilor cauzată de o majorare a ofertei de monedă, a masei monetare, nu este sinonimă cu însăși creșterea ofertei de monedă. O cauză sau o condiție nu poate fi identică cu una din consecințele sale. Utilizarea cuvântului ,,inflație” în asociere cu aceste două sensuri destul de diferite conduce la o confuzie perpetuă.

La început, noțiunea de ,,inflație” se referea exclusiv la masa monetară.  Era folosită în situația în care volumul de monedă din economie ajungea să fie majorat excesiv, suprastimulat, supraextins. A insista asupra importanței utilizării termenului de inflație exclusiv cu semnificația sa inițială, nu reprezintă un simplu orgoliu. Folosirea ,, inflației” cu sensul de ,, creștere a prețurilor” ar produce o deturnare a atenției de la cauza reală a fenomenului, precum și de la soluțiile ce îl pot combate.

Haideți să vedem care sunt efectele inflației și de ce acestea au loc. Când oferta de bani este majorată, oamenii beneficiază de mai mulți bani pentru a-i cheltui pe anumite bunuri. Dacă oferta de bunuri nu crește la rândul ei – sau dacă nu crește în aceeași măsură cu masa monetară – atunci prețurile bunurilor se vor majora. Fiecare dolar va deveni mai puțin valoros întrucât există mai mulți dolari. Prin urmare, se vor oferi mai mulți dolari decât înainte, de exemplu, pe o pereche de pantofi sau pe o sută de saci de grâu. Un ,,preț” reprezintă o rată de schimb între un dolar și o unitate dintr-un anumit bun. Când indivizii ajung să aibă mai mulți dolari, ei prețuiesc mai puțin fiecare dolar. În acel moment prețurile bunurilor cresc, nu din cauză că bunurile ar fi oferite într-o cantitate mai mică decât înainte, ci deoarece dolarii se regăsesc într-o cantitate mai mare.

În vremurile trecute, guvernele produceau inflație prin reducerea cantității monedelor metalice și devalorizarea acestora. Ulterior, au descoperit că pot spori masa monetară mai ieftin și mai rapid producând bani din hârtie, pe bandă rulantă, cu ajtorul tiparniței. Așa au stat lucrurile cu asignatul francez din 1789, dar și cu propria noastră monedă în timpul Revoluției Americane. Astăzi, metoda este puțin mai indirectă. Guvernul își vinde obligațiunile sau alte instrumente similare băncilor. Drept compensație, băncile crează ,,depozite” bancare din care guvernul poate extrage bani. Băncile pot vinde mai departe obligațiunile emise de guvern către Banca Federală de Rezerve care va plăti pentru ele fie prin crearea de noi depozite, fie prin emiterea unor bancnote pe care le va folosi pentru a achita datoria. Așa sunt produși banii.

Cea mai mare parte a ,,ofertei de bani” a S.U.A. nu este reprezentată de banii lichizi ci de depozitele bancare operabile prin cecuri. Prin urmare, în momentul în care măsoară nivelul masei monetare, marea majoritate a economiștilor iau în considerare, pe lângă masa monetară aflată în afara sistemului bancar, și depozitele la cerere (și de asemenea, mai recent, depozitele la termen), cu scopul de a determina oferta totală de bani. În consecință, nivelul total al banilor și creditului măsurat la sfârșitul lunii decembrie din 1939 era de 63,3 miliarde USD, comparativ cu 308,8 miliarde USD înregistrat la sfârșitul lunii decembrie a anului 1963. Această majorare de 388 % a ofertei de bani reprezintă principalul motiv pentru care nivelul general al prețurilor a crescut cu 138 % în aceeași perioadă.

Câteva considerente

Se consideră adesea că aprecierea creșterii masei monetare drept singura cauză a inflației este o ,,suprasimplificare” a problemei. Şi este adevărat. O serie întreagă de considerente trebuie aduse în discuție.

De exemplu, ,,oferta de bani” trebuie privită ca incluzând nu numai banii lichizi ci și creditele bancare – în special în S.U.A., unde marea majoritate a plăților se realizează prin cecuri.

Reprezintă, de asemenea, o suprasimplificare afirmația conform căreia valoarea unui dolar depinde, prin excelență, exclusiv, de oferta actuală de dolari. Dacă, de pildă, majoritatea oamenilor s-ar teme că oferta de dolari va fi mai mare peste un an decât în prezent, atunci valoarea actuală a dolarului (măsurată prin puterea sa de cumpărare) va fi inferioară valorii pe care actuala cantitate de dolari din economie ar garanta-o, în absența unei asemenea estimări.

Din nou, valoarea oricărei unități monetare, precum cea a dolarului, depinde nu numai de cantitatea de dolari ci și de calitatea acestora. Când o țară renunță la etalonul aur, de exemplu, înseamnă efectiv că aurul sau dreptul de a cumpăra aur s-au transformat, dintr-o dată, în simplă hârtie. Prin urmare, valoarea unității monetare descrește imediat, chiar dacă încă nu s-a înregistrat nicio creștere a masei monetare. Fenomenul are loc deoarece oamenii au mai multă încredere în aur decât în promisiunile sau raționamentele monetare ale decidenţilor guvernamentali. Cu greu se poate descoperi un caz în care abandonarea etalonului aur să nu fie urmată, la scurt timp, de o creștere a creditului bancar și a cantității de bani lichizi.

Pe scurt, valoarea banilor variază din același motive ca valoarea oricărui bun. Așa cum valoarea unui sac de grâu depinde nu numai de oferta totală de grâu din prezent ci și de oferta viitoare anticipată, precum și de calitatea grâului, la fel, valoarea dolarului depinde de o varietate similară de factori. Valoarea banilor, asemenea valorii bunurilor, nu este determinată exclusiv de relații mecanice sau fizice, ci, în primul rând, de factori psihologici care de multe ori se dovedesc a fi complicați.

În analiza cauzelor și a soluțiilor inflației, una este reținerea, memorarea adevăratelor complicații și alta este confuzia generată de concentrarea atenției asupra unor complicații nesemnificative sau inexistente.

De exemplu, se susține, deseori, că valoarea dolarului nu depinde doar de cantitatea dolarilor ci și de ,,viteza de circulație” a acestora. Cu toate acestea, o creștere a ,,vitezei de circulație” nu poate fi o cauză a unei scăderi ulterioare a valorii dolarului; este însăși una din consecințele temerii că valoarea dolarului ar urma să scadă (sau, ca să privim lucrurile dintr-un alt unghi, a convingerii că prețurile bunurilor vor crește). Tocmai această convingere îi determină pe oameni să dorească insistent să schimbe dolarii pentru bunuri. Accentul pus de anumiți scriitori pe ,,viteza de circulație” nu reprezintă decât un alt exemplu al erorii substituirii unor rațiuni psihologice reale cu rațiuni mecanice îndoielnice.

Încă o sursă de confuzie: pentru a da replica celor care susțin că inflația este cauzată, în primul rând, de majorarea masei monetare și a creditului, se contraargumentează că majorarea prețurilor bunurilor are loc adesea înainte de sporirea ofertei de bani. Este adevărat. O astfel de situație s-a înregistrat imediat după izbucnirea războiului în Coreea. Prețurile bunurilor primare cu caracter strategic au început să crească, estimându-se că acestea vor ajunge să devină rare. Speculatorii și producătorii au început să le cumpere pentru a obține un profit mai mare sau pentru a forma stocuri cu rol de protecție. Dar pentru a cumpăra bunurile, au fost nevoiți să împrumte mai mulți bani de la bănci. Creșterea prețurilor a fost însoțită de o creștere similară a creditelor și depozitelor bancare. De la data de 31 mai 1950 până la 30 mai 1951, creditele bancare din Coreea au crescut cu 12 miliarde USD. Dacă majorarea împrumuturilor oferite de bănci nu ar fi avut loc și dacă nu s-ar fi emis o nouă cantitate de monedă (aproximativ 6 miliarde USD până la sfârșitul lui ianuarie 1951) pe lângă creditele acordate, creșterea prețurilor nu ar fi fost susținută niciodată. Pe scurt, creșterea prețurilor a devenit posibilă prin majorarea ofertei de bani.

Câteva erori des întâlnite

Una dintre cele mai persistente erori legate de inflație este prezumția că aceasta ar fi cauzată nu de creșterea cantității de bani ci de o ,,penurie a bunurilor”.

Este adevărat că o creștere a prețurilor (care, așa cum am văzut, nu ar trebui să fie considerată același lucru cu inflația) poate fi cauzată fie de o creștere a ofertei de bani sau de o penurie a bunurilor- sau parțial, chiar de amândouă. Grâul, de exemplu, poate să înregistreze o majorare a prețului fie din cauză că oferta de bani a fost majorată, fie din cauza unei recolte mai puțin bogate. Dar rar putem întâlni, chiar și în condițiile unui război mondial, o creștere generalizată a prețurilor cauzată de o penurie generalizată a bunurilor. Cu toate acestea, atât de persistentă este eroarea că inflația ar fi cauzată de o ,,penurie de bunuri”, încât chiar și în Germania anului 1923, după ce prețurile au explodat de nenumărate ori, înalții oficiali și milioane de germani atribuiau întreaga vină unei ,, penurii generale de bunuri” – în timp ce străinii intrau în țară și cumpărau bunuri germane plătind cu aur sau în moneda țării lor prețuri inferioare celor din țara de origine.

Încă din 1939, creșterea prețurilor din S.U.A. este pusă, în mod constant, pe seama ,,penuriei de bunuri”. Cu toate acestea, statisticile arată că rata producției industriale a țării a crescut din 1939 până în 1959 cu 177 %, fiind așadar de aproximativ trei ori mai mare. Nu este corect să afirmăm nici că, pe timp de război, creștere prețurilor este cauzată de o penurie a bunurilor civile. Chiar dacă acestea ar fi fost insuficiente pe timp de război, lipsa acestora nu ar fi dus la o majorare substanțială a prețurilor dacă taxele percepute ar fi dus la scăderea veniturilor cetățenilor în aceeași măsură cu care războiul a dus la scăderea cantității de bunuri civile existente pe piață.

Această discuție ne aduce în fața unui alt factor de confuzie. Oamenii consideră, adesea, că deficitul bugetar este o cauză suficientă dar și necesară a inflației. În ciuda acestei rațiuni, un deficit bugetar nu poate cauza inflație dacă este finanțat în totalitate prin vânzarea de obligațiuni guvernamentale care sunt cumpărate cu sume provenite din economii reale. Pe de altă parte, chiar și un excedent bugetar, nu reprezintă o garanție contra inflației. Acest fapt a fost demonstrat în anul fiscal încheiat la data de 30 iunie 1951, când s-a consemnat o rată a inflației substanțială în ciuda unui excedent bugetar de 3,5 miliarde USD. Același lucru s-a întâmplat și în anii 1956 și 1957. Pe scurt, un deficit bugetar este inflaționist doar în măsura în care provoacă o creștere a ofertei de bani. De asemenea, inflația poate surveni chiar în urma unui execedent bugetar dacă, în ciuda excedentului, are loc o sporire a masei monetare.

Același lanț al cauzelor se aplică în cazul tuturor așa-numitelor ,,presiuni inflaționiste”- în special în situația cunoscutei ,, spirale inflaționiste a salariilor”. Dacă nu ar fi precedată, însoțită sau imediat urmată de o creștere a ofertei de bani, o majorare a salariilor peste ,,nivelul de echilibru” nu ar cauza inflație ci doar șomaj. Și o creștere a prețurilor fără o creștere a cantității de bani lichizi din buzunarul oamenilor ar fi urmată doar de o simplă scădere al volumului vânzărilor. Pe scurt, creșterea salariilor și a prețurilor reprezintă o consecință a inflației. Ele o pot cauza doar în măsura în care determină o creștere a masei monetare.

Soluțiile împotriva inflației

Leacul inflației, ca și alte leacuri, constă, în principal, în înlăturarea cauzei. Cauza inflației este creșterea cantității de bani lichizi și a creditului. Leacul este stoparea acestei creșteri. Pe scurt, soluția împotriva inflației este stoparea măsurilor inflaționiste. Totul este cât se poate de simplu.

Cu toate că, în principiu, leacul pare a fi simplu, el implică, în realitate, deseori, măsuri complexe și dezagreabile. Haideți să începem cu bugetul federal. Este aproape imposibil să eviți inflația având de suportat un deficit bugetar major. Deficitul va fi, aproape sigur, finanțat prin mijloace inflaționiste – emițând direct sau indirect o cantitate suplimentară de monedă. Imensele cheltuieli guvernamentale nu sunt în sine inflaționiste – cu condiția să fie finanțate exclusiv din încasările fiscale sau din împrumuturi cu sume provenite din economii reale, sume ce urmează a fi returnate în întregime. Dar dificultățile, în cazul oricărei din aceste două metode de finanțare, devin atât de mari odată ce cheltuielile au depășit un anumit prag, încât se va ajunge aproape inevitabil la tiparniță.

Mai mult decât atât, cu toate că cheltuielile exagerate finanțate exclusiv din taxe și impozite nu sunt neapărat inflaționiste, ele reduc și distorsionează, inevitabil, producția și subminează orice sistem al libertății antreprenoriale. Prin urmare, soluția pentru enormele cheltuieli guvernamentale nu este un nivel extrem de ridicat al taxelor și impozitelor distribuite egal, ci frânarea acestor cheltuieli nesăbuite.

În ceea ce privește problema monetară, Trezoreria și Sistemul Federal de Rezerve trebuie să înceteze emiterea banilor ieftini și artificiali- de exemplu, trebuie să nu mai plafoneze în mod arbitrar ratele dobânzilor. Rezerva Federală nu trebuie să se reîntoarcă la fosta practică de a cumpăra, la paritate, obligațiunile guvernului. Când ratele dobânzilor sunt plafonate la un nivel inferior, în mod artificial, se stimulează o creștere a contractării de credite. Aceasta conduce la o creștere a ofertei de bani și de credite. Procesul funcționează în ambele sensuri- deoarece este necesară majorarea ofertei de bani și de credite pentru a menține ratele dobânzilor, în mod artificial, la un nivel scăzut. De aceea politica ,,banilor ieftini” și politica sprijinirii obligațiunilor guvernamentale sunt modalități diferite pentru descrierea aceluiași fenomen. Când Băncile Federale de Rezerve ar cumpăra obligațiunile emise de guvern cu o rată de 2,5 %, să spunem, la paritate, ele ar plafona rata dobânzii pe termen lung la 2 %. Și, de fapt, ele plătesc aceste obligațiuni prin tiparirea de bani. Tot acest proces ne este cunoscut sub numele de ,,monetizarea” datoriei publice. Cât timp acest proces va continua și inflația va continua.

Sistemul Federal de Rezerve, dacă este hotărât să combată inflația și să își îndeplinească responsabilitățile, ar trebui să se abțină de la eforturile de plafonare a ratelor dobânzilor și de monetizare a datoriei publice. De fapt, ar trebui să se reîntoarcă la tradiția conform căreia rata scontului practicată de banca centrală să fie, în mod normal, (și cu atât mai mult într-o perioadă de inflație) o rată de ,,penalizare”- adică o rată mai mare decât cele percepute de băncile comerciale pentru creditele lor.

Aș vrea să precizez convingerea mea că lumea nu va reuși niciodată să depășească actuala eră inflaționistă dacă nu va reveni la etalonul aur. Etalonul aur oferea posibilitatea unui control automat și practic asupra extinderii creditelor interne. Din această cauză birocrații l-au abandonat. Pe lângă faptul că aurul a fost un paznic împotriva inflației, el a stat la baza singurului sistem care a oferit lumii  echivalentul unei monede internaționale.

Prima întrebare care ar trebui pusă astăzi nu este cum să stopăm inflația, ci ne dorim cu adevărat acest lucru? Asta deoarece una dintre efectele inflației este redistribuirea bogăției și veniturilor. În fazele sale inițiale (până să ajungă să distorsioneze și să submineze producția însăși), ea aduce anumite beneficii pentru unele grupuri în detrimentul altora. Prima categorie ajunge să stabilească un interes deosebit pentru menținerea inflației. Prea mulți dintre noi sunt ghidați de iluzia că putem învinge jocul, mecanismul, în care suntem actori- că putem să ne majorăm venitul mai repede decât ritmul de creștere al costurilor vieții. Prin urmare, există o doză importantă de ipocrizie în protestele împotriva inflației. Mulți dintre noi strigă de fapt ,,Înghețati prețurile și veniturile tuturor, mai puțin pe al meu”.

Guvernele sunt cei mai răi șarlatani dintre toți aceia care iau parte la această ipocrizie. În timp ce declară că ,,luptă împotriva inflației”, promovează așa numita politică a ,, ratei maxime de angajare”. Așa cum un susținător al inflației s-a exprimat la un moment dat în publicația London Economist, “Inflația reprezintă nouă zecimi din oricare politică a ratei maxime de angajare”.

Ceea ce a uitat să adauge este că inflația trebuie, întotdeauna, să fie urmată de criză și colaps și că, mai rău decât însăși colapsul, nu poate fi decât deziluzia publică că declinul nu a fost cauzat de inflație ci de defectele specifice ,,capitalismului”.

În concluzie, inflația este o creștere a volumului banilor și creditelor bancare din economie în raport cu volumul bunurilor. Este nocivă pentru că depreciază valoarea unității monetare, crește costul vieții fiecăruia, impune, de fapt, o taxă pentru cei mai săraci egală cu taxa impusă celor mai bogați, neutralizează valoarea economiilor realizate în trecut, descurajează economisirea pentru viitor, redistribuie bunăstarea și veniturile fără nicio reținere, încurajază și recompensează specula și asumarea de riscuri în detrimentul rațiunii și muncii cinstite, subminează încrederea în dreptatea unui sistem al libertății antreprenoriale și corupe moralitatea publică și privată.

Dar nu este niciodată ,,inevitabilă”. Putem oricând să o stopăm peste noapte, dacă am avea dorința sinceră de a face acest lucru.

Acest articol este extras din primele capitole ale lucrării What You Should Know About Inflation, publicată în anul 1964.

Practicând inițial profesia de jurnalist, Henry Hazlitt reușește, de-a lungul vieții sale, să se afirme ca prolific scriitor, filosof, critic literar și, nu în ultimul rând, economist. Conform propriilor mărturii, interesul său pentru piața liberă este stimulat în urma unor discuții purtate cu Benjamin Anderson. Cu toate acestea, Hazlitt a recunoscut că mentorul său, persoana care l-a influențat în cea mai mare măsură a fost Ludwing von Mises.

Apărător al capitalismului și al libertății economice, Hazlitt a scris de-a lungul vieții sale peste 25 de cărți, cea mai cunoscută dintre ele fiind ,,Economia într-o lecție”, despre care laureatul Premiului Nobel Frederich A. Hayek afirma: ,,Nu cunosc nici o altă carte modernă din care omul simplu să poată învăța atât de multe despre adevărurile fundamentale ale științei economice într-un timp atât de scurt”.

autor: Henry Hazlitt

Traducere de Laurenţiu Mincu

sursa: ecol.ro

Abonează-te la newsletter