Atâta fandoseală, atâta balet pe gheaţă, atâtea fumigene în dorinţa de a muşamaliza cumva plagiatul doamnei Kovesi. Care e clar şi simplu de dovedit precum verificarea soluţiilor unei ecuaţii de gradul II: aplici formula şi gata!
Nu e nevoie de academicieni în matematică, de premianţi Abel care să fi rezolvat Marea Teoremă a lui Fermat sau să fi avut contribuţii revoluţionare la teoria numerelor. Există o formulă elementară ce permite calcularea rădăcinilor X1 şi X2, formulă pe care o poate aplica şi un elev de clasa a VIII-a pentru a spune DA sau NU.
Sunt matematician, am şi un doctorat în materie şi ştiu foarte bine setul minimal de reguli academice de redactare şi citare, atunci când vine vorba de scrierea corectă a unei teze de doctorat. Nu-mi bat gura pentru a mă afla în treabă ci pentru a pune în termeni reali o poveste de doi bani tot invocată de unii, ca scuză: povestea relativităţii şi interpretabilităţii rezultatelor furnizate de softurile specializate în detectarea plagiatelor. Adică, vezi Doamne, dacă peste concluziile zdrobitoare ale unui astfel de soft, care a găsit că în toate ipotezele de analiză e vorba de un plagiat grosolan, vine Albert Einstein şi spune NU, NU E PLAGIAT (echivalent cu o zicere de genul “ecuaţia de gradul doi nu are două soluţii, ci şapte”), noi trebuie să îl credem pe Einstein pe cuvânt? Dar dacă Einstein era beat sau glumeţ sau negustor sau indragostit de autoare sau, pur şi simplu, hipnotizat şi manipulat când a dat verdictul său? Chiar aşa? Am nevoie de el ca să-mi confirme că pământul e rotund? Iar dacă îmi spune că e plat, să-l cred?
Voi detalia.
Softurile în discuţie, deşi mult mai puţin complexe, sunt de acurateţea şi precizia celor care proiectează superclădirii, calculează traiectorii cosmice, ghidează statisticieni şi cercetători prin labirintul infernal al marilor baze de date etc. Rostul lor este să identifice similitudini între mai multe texte comparate. Similitudini nu aproximative sau interpretabile ci exacte până la literă şi cratimă. Dacă în stânga scrie “dintro” şi în dreapta scrie “dintr-o”, aceste softuri nu semnalează cuvântul ca fiind unul copiat.
Softurile în discuţie ţin cont de faptul că, în toate domeniile, există formulări standard sau succesiuni repetitive inevitabile, cum ar fi numele proprii, numele de instituţii sau organisme, titlurile de reglementări, unele definiţii etc., a căror folosire identică este permisă fără ghilimele sau citări şi nu se încadrează la culpa de plagiat. Tocmai pentru acest motiv ele (softurile) au în meniu opţiuni de rafinare a verificării, capabile a nu lua în considerare, la concluzia finală, prezenţa unor astfel de similitudini acceptabile. Acest lucru se poate face, de exemplu, prin eliminarea din calcul a grupurilor lexicale care conţin mai puţin de n cuvinte identice la rând. Pentru nume proprii de oameni, s-ar putea alege n=5. Pentru titluri de legi sau alte formule standard mai lungi, s-ar putea alege n=50 ş.a.m.d.
Ideea este că, prin asemenea filtre, se poate ajunge progresiv la reţinerea doar a acelor pasaje copy-paste (preluate fără ghilimele şi fără respectarea regulilor de etică academică), mai lungi de o jumătate de pagină sau de o pagină sau de mai multe pagini la rând. Adică la identificare elementelor indubitabile de plagiat.
Utilizarea acestor softuri poate fi făcută de orice persoană cu suficiente cunoştinţe IT, capabilă a respecta întocmai manualul de utilizare. Iar, la sfârşit, programul îşi afişează concluziile: similitudini identificate (în ipotezele a, b, c, …) = 45% (sau 10% sau …).
Este foarte adevărat că orice astfel de soft, oricât de profesional şi sofisticat ar fi el, oferă rezultate în funcţie de datele de intrare furnizate de operator. În cazul softurilor antiplagiat, datele de intrare sunt: documentul care trebuie verificat (cu bibliografia, anexele şi notele de subsol sau de final aferente) şi documentele existente pe Internet cu care documentul de verificat se compară. După cum e lesne de constatat, în cazul tezei de doctorat a doamnei Kovesi doar textul acestei teze a fost introdus de operator (Mugur Ciuvică, sa zicem), toate celelalte texte – martor existând, deja, pe Internet.
Ce să facă supercomisia de experţi? Să verifice dacă Mugur Ciuvică nu a introdus din burtă pasaje identice cu ale altor autori? Asta poate face orice dactilografă meticuloasă. Să verifice cu calculatorul de mână dacă e vorba de 45% sau 43%? Să parcurgă cuvânt cu cuvânt textele înroşite în cele două coloane, ca nu cumva softul specializat să fi făcut vreo “mânărie” ca să o compromită, răuvoitor fiind, pe doamna Kovesi? Sau, poate, să verifice dacă algoritmul ce a stat la baza scrierii softului respectiv este corect sau nu? Toate aceste tipuri de verificări ar fi aberante. Când iThenticate este folosit de Departamentul de Justiție al Statelor Unite (ministerul de Justiție al SUA), Parlamentul European, Comisia Europeană, Banca Mondială, Organizația Națiunilor Unite, nu apelezi tu, Ministerul Educaţiei din România, la o comisie care să-l supraverifice.
Nu cred că cineva mi-ar putea furniza măcar un singur exemplu de text standard neincriminabil (care ar putea fi folosit de oricine, fără ghilimele, fără a fi acuzat de plagiat) de dimensiunea, să zicem a unei jumătăţi de pagină A4, scrisă la un rând, cu caractere Times New Roman 11.
În aceste condiţii, pentru a evita orice suspiciune asupra analizei şi diagnosticului, aş propune operatorilor iThenticate care ajută comisia, să seteze programul astfel încât să fie reţinute ca fragmente plagiate doar acele texte similare mai lungi de o jumătate de pagină.
Din ce-am văzut eu în documentul publicat de Mugur Ciuvică, însumarea unor asemenea fragmente ar depăşi, în cazul tezei de doctorat a Laurei Kovesi, suta de pagini. Şi atunci? La ce ne mai prostim cu lupa, pipeta şi microbalanţa? Doar aşa, ca să dăm impresia de mare aplecare şi scrupulozitate? Ca să ne putem pierde în detalii şi excepţii şi să facem loc, subtil, confuziei, relativului, muşamalizării?
Am înţeles că, pentru marea verificare a secolului, CNATDCU a apelat la trei experţi români de calibru, unul din Cluj Napoca, ceilalţi doi rezidenţi în Franţa. De ce? Din punctul meu de vedere doar pentru a confirma o evidenţă: plagiatul.
Pentru că, dacă verdictul celor trei va fi de ne-plagiat, singurul lucru demonstrat de acest verdict va fi nu că teza Laurei Kovesi este corectă ci că “sistemul”, “binomul”, ziceţi-i cum vreţi, a găsit mijloace să-i determine pe aceşti oameni să mintă, să mistifice realitatea. Căci realitatea, adevărul, probele, sunt, în acest caz, mai clare chiar decât formula apei. Evidenţa nu trebuie confirmată de experţi. Ea trebuie, cel mult, la răstimpuri, salutata de bunul simţ.
Încrederea mea în moralitatea celor trei somităţi în cazul unui verdict favorabil Laurei Kovesi, nu va putea depăşi niciodată încrederea mea în propriile judecăţi, aici, unde ştiu că mă pricep.
Singura utilitate reală a unei astfel de comisii, super titrată şi doxată , chemată să constate şi să consemneze o evidenţă (şi nu să analizeze vreun caz complicat) este rolul său de paratrăznet. Tunetele şi fulgerele răzbunătoarei zeiţe de la DNA vor ajunge mai greu în Franţa decât aici, la doi paşi, pe strada General Berthelot unde funcţionează Ministerul Educaţiei.
Prin numirea acestei comisii internaţionale asistăm, de fapt, la stratagema unor laşi autohtoni de a scoate castanele din foc cu mâna altora.
Oare în cazul unor pericole mari pentru România tot aşa vor proceda decidentii nostri? În loc să aleagă soluţia optimă pentru ţară vor prefera soluţia cu risc minim pentru ei? Hmm! Cam nasoală perspectiva!
Sursa: Contele de Saint Germain
Adauga comentariu