Alegerile prezidenţiale abia încheiate ar putea aduce o schimbare în bine doar printr-un joc al hazardului, este de părere Călin Georgescu, preşedintele Centrului European de Cercetare al Clubului de la Roma, care adaugă: “Sistemul se apără foarte bine, se adaptează uşor, îşi aduce actorii pe scenă, şi cedează doar de frică, atunci când este încolţit”.
Călin Georgescu, care între 1997-2013 a fost Director executiv al Centrului Naţional pentru Dezvoltare Durabilă din România, ne-a vorbit, într-un interviu, despre cum vede situaţia ţării noastre şi viitorul său.
Numele lui Călin Georgescu a fost vehiculat de mai multe ori ca posibilă propunere pentru preluarea funcţiei de premier al ţării noatre.(…)
Reporter: Ce aşteptări aveţi de la noul preşedinte ales al României?
Călin Georgescu: Obiectivul principal al oricărui preşedinte al României ar trebui să fie apărarea interesului naţional, care se traduce, în principal, prin întărirea pe plan intern şi extern a poziţiei statului naţional unitar modern. În acest moment, însă, cred că este mai important să discutăm despre aşteptările poporului român şi cum putem reînvia încrederea lui în conducători şi în viitor. Cu o populaţie nemulţumită nu se poate face reformă.
Să iei puterea nu e greu, contează ce faci cu ea pentru ţară.
Mesajul transmis prin vot a fost foarte clar: schimbaţi-vă sau veţi fi schimbaţi. În campania electorală am asistat doar la o luptă pentru putere între două clanuri, aşa cum a fost mereu timp de 25 de ani. Nici cel ales şi nici cel care a pierdut nu au prezentat un proiect de ţară solid, un program politic, o viziune despre viitor şi despre marile provocări interne si internaţionale. Am asistat doar la dezbinarea ţării, nu la unitatea ei.
Reporter: Cum arată România, la 25 de ani de la căderea comunismului? Aţi declarant: “România este un sens giratoriu permanent, ne învârtim în cerc de 25 de ani”. Ce eveniment/măsuri ar putea să ne scoată din acest sens giratoriu? Consideraţi că alegerile prezidenţiale din acest an pot aduce o schimbare?
Călin Georgescu: România, după 25 de ani de post-comunism, este o ţară în care cei care au condus şi conduc au fost dispuşi să cedeze ori să distrugă totul doar pentru a avea puterea. Rezultatul este o ţară în faliment, trăind pe datorie, pentru care colapsul a devenit o chestiune de probabilitate matematică, pe fondul unei polarizări uriaşe a sărăciei şi a bogăţiei. Singura salvare poate veni dintr-un proiect de ţară îndrăzneţ, gândit pe termen lung şi foarte lung, şi ancorat în realităţile profunde ale României. Pentru acest mare proiect se va putea ridica un steag, sub care să se adune toţi românii din ţară şi de pretutindeni; un proiect în elaborarea şi aplicarea căruia să ne regăsim independenţa de gândire şi de acţiune, ca ţară; un proiect care se poate realiza în esenţă prin resursele şi capacităţile proprii. Numai astfel, prin noi înşine, vom face din România o ţară respectată care să conteze în politica mare, la scară europeană şi mondială.
Azi, România este un stat complet aservit, prea slab pentru a avea un cuvânt de spus în lume. O ţară deprofesionalizată, cu mari probleme demografice, care şi-a cedat suveranitatea şi a dinamitat conceptul de şcoală a muncii, pe fondul creşterii alarmante a analfabetismului. Nu mai suntem o destinaţie, în sens politic, ci un teritoriu pe care-l survolezi cu avionul, în drum spre alte zări. În sens economic, ţara e o ţintă predilectă doar pentru acele transnaţionale care jefuiesc patrimoniul natural sau îmbolnăvesc populaţia, fizic şi spiritual, cu produsele lor otrăvite. Suntem un loc cunoscut pe harta crimei organizate, a traficului de persoane, pentru jefuirea obiectelor de patrimoniu şi a pădurilor, ca depozit de deşeuri şi câte alte asemenea activităţi infracţionale. Statele aservite, precum România, nu pot lupta cu adevărat împotriva corupţiei interne. În pofida retoricii oficiale, ele nu pot beneficia în mod real de alianţe sau de parteneriate cu naţiunile puternice. Într-o situaţie limită, un stat puternic nu va salva un stat complet subordonat aflat la ananghie, oricâte garanţii formale i-ar fi oferit, ci doar va dispune de el. Ţările Române au avut astfel de experienţe, în trecutul nu foarte îndepărtat, gândiţi-vă la nefericitul an 1812. Iar azi, exemplul Ucrainei este mai mult decât grăitor.
În 25 de ani, România a avut o retragere masivă din istorie, din orice dezbatere cu privire la provocările mari ale lumii, a absentat de pe scena diplomaţiei.
Ţara trebuie adusă la nivelul unei chemări. Iar asta se face printr-un proiect mare, care să descătuşeze energiile întregii naţiuni. Un proiect care să identifice nişa României în competiţia mondială a secolului XXI, să reconstruiască ţara pe baza acestei premise fundamentale; să creeze locuri de muncă sigure şi bine plătite, un sistem de sănătate centrat pe grija faţă de fiinţa umană şi nu pe profitul industriei de medicamente şi al asigurărilor de sănătate private; un proiect care să regândească strategic toate activităţile economice, să reindustrializeze ţara pe baza tehnologiilor nepoluante şi a principiilor economiei civice – modelul economic pe care eu îl propun; să reprofesionalizeze ţara şi să readucă plăcerea românilor de a munci; mai presus de orice, un proiect cu o strategie perfectă pentru învăţământ, cercetare, inovaţie, cuplată cu una demografică, spre a asigura dăinuirea neamului, în veşnicie. Pentru asta avem nevoie de învăţători şi profesori entuziaşti, plini de dăruire pentru cauza naţională, modele de urmat pentru tineri. Să renască dragostea pentru frumos, pentru artă în toate oraşele României. Să nu ezităm să aducem specialişti străini acolo unde este nevoie. Acest lucru este absolut firesc şi se întâmplă peste tot în lume unde dorinţa de performanţă e mai presus de orice – vezi cazul guvernatorului canadian al Băncii Angliei. Marile teme internaţionale, cum ar fi energia sau resursele, să se discute la Bucureşti. Instituţii internaţionale serioase, şi nu sediile unor firme fantomă, să fie localizate în România. Asta înseamnă să ai cotă internaţională, să exişti şi să fii respectat.
Spiru Haret spunea: “Investeşti în educaţie, culegi în economie”. Forţe malefice au distrus cu bună ştiinţă dragostea de ţară, patriotismul, au tăiat panglica istoriei, pentru a ne lipsi de dragostea de glie şi de voinţa de a fi o naţiune demnă. Cel mai mare gânditor politic al naţiunii române, Mihai Eminescu, spunea: “Fără cultul trecutului nu există iubire de ţară”.
Revenind la alegerile abia încheiate, ele ar putea aduce o schimbare în bine doar printr-un joc al hazardului. Sistemul se apără foarte bine, se adaptează uşor, îşi aduce actorii pe scenă, şi cedează doar de frică, atunci când este încolţit.
Reporter: Consideraţi că vom asista la o reformare a clasei politice, în contextul în care “generaţia Facebook” a ieşit masiv la vot şi i-a taxat pe cei care au ignorat-o? Consideraţi că intelectualii s-au trezit din amorţire?
Călin Georgescu: Reţelele de socializare nu vor putea produce o reformare a clasei politice. Pot fi doar un catalizator al reformării, dar rămân simple mijloace de comunicare în masă ale vremurilor actuale, pe care le utilizează atât oamenii cinstiţi, cât şi escrocii. Generaţia Facebook, obişnuită să tot “gugălească” pe telefoanele inteligente, este copleşită de cantitatea de informaţii care o asaltează. Preia totul pe fugă şi nu mai are răbdare să aprofundeze lucrurile. În România nu se mai studiază profund şi nu se mai citesc cărţi. De altfel, se vând cu 85% mai puţine cărţi decât în urmă cu 25 de ani. Iată de ce populaţia poate fi manipulată prin lozinci şi devize propagandistice extravagante, golite de adevăr şi conţinut. În România, unele clanuri au folosit mai abil decât altele reţelele de socializare şi, drept urmare, au înregistrat un avantaj politic temporar. Cât despre puterea “democraţiei directe” care îi entuziasmează pe tinerii de pe Facebook, în mare parte este o iluzie. Ea există în spaţiul virtual, dar este foarte greu de transpus în realitate, în cadrul actualului sistem neoliberal. Să nu uităm că sistemul însuşi foloseşte Internetul pentru a-şi cosmetiza imaginea şi pentru a manipula populaţia. Eu sunt întru totul pentru democraţia directă, participativă. Ea nu este însă posibilă într-un stat servil, cu o economie neoliberală de tip extractiv. Ea poate înflori doar într-o economie civică, având drept partener un stat puternic, un stat animat de o logică partenerială, în care toţi actorii participanţi la dialogul social luptă pentru un ideal comun. Este nevoie în primul rând de o democraţie economică. La noi, în discursul public este absentă noţiunea de lucrător-proprietar; această “moleculă” a economiei civice este generată de răspândirea largă a proprietăţii productive graţie formelor cooperaţiei moderne sau organizării micilor producători în sistem cluster, pe modelul Mondragón sau Emilia Romagna. Vorbim de “descentralizare” când, de fapt, ar trebui să vorbim de sisteme “distribuite”. Vorbim de “creştere infinită” când, de fapt, avem nevoie de o revoluţie a sustenabilităţii.
Binomul centralizare/descentralizare aparţine vechii paradigme, socialiste şi neoliberale. Economia civică pe care o propun eu, şi care este deja o forţă în multe părţi din lume, gândeşte în termenii sistemelor “dis¬tribuite”, dinamicilor parteneriale (“peer to peer”), producţiei locale de serie mică. Agricultura ţărănească, ajutată de know-how-ul agriculturii postindustriale, este mai productivă decât agricultura industrială, eminamente distructivă. În România, agricultura ţărănească este însă privită ca o frână de cei aflaţi în fruntea bucatelor.
Dacă sistemul economic românesc stă să facă implozie, nici în sfera culturii şi a spiritului nu stăm mai bine. Greu mai găseşti un intelectual integru astăzi. Limba română este, pur şi simplu, masacrată, parcă a devenit o limbă străină, stricarea ei este promovată din plin de la cele mai înalte tribune. Biserica oficială este pângărită, iar biserica ascunsă este prigonită. Mare parte a populaţiei este condusă prin impostură de către fariseii care, vieţuind în păcat, sunt mereu temători pentru scaunele lor şi atunci caută să se înconjoare de iobagi plătitori de impozite, folosite pentru desfrâul şi vanităţile stăpânilor.
S-a vorbit mult de reforma clasei politice. Este un fals, pentru că se urmăreşte doar redistribuirea puterii şi dobândirea de avantaje pentru cei care o deţin, prin rotaţie. Singura ocupaţie constantă a clasei politice în ultimii 25 de ani a fost şi este deturnarea banului public, îmbogăţirea fără scrupule. Clasa politică actuală este nereformabilă. Trebuie schimbată.
Reporter: Cum vedeţi măsurile Guvernului român din ultimul an? Ce decizii consideraţi că au fost pro-business şi care au afectat mediul de afaceri?
Călin Georgescu: Îmi este greu să mă gândesc la măsuri pro-business, având în vedere haosul generalizat din ultimul an. Chiar dacă au existat măsuri punctuale benefice, precum reducerea CAS cu 5 puncte procentuale, ele nu pot fi scoase din contextul dezastruos. De altfel, chiar şi măsura reducerii CAS a fost aspru criticată la nivel politic, din cauza neprezentării de o manieră transparentă şi credibilă a resurselor bugetare care să compenseze reducerea încasărilor la bugetul de stat. Din acest motiv, o măsură considerată foarte bună de mediul de afaceri a fost percepută ca o bâlbâială sau pomană electorală. Mediul de afaceri a fost afectat prin impozitul pe construcţii speciale (cunoscut ca “taxa pe stâlp”), a cărui introducere a însemnat venituri sporite la buget, încasări făcute însă din conturile contribuabililor serioşi, care şi aşa suportau o povară fiscală copleşitoare.
Pe de altă parte, majoritatea actelor normative din România sunt făcute pentru un mediu economic infracţional. Din cauza nivelului extrem de ridicat al evaziunii fiscale, legile încearcă mai degrabă să îngrădească infracţionalitatea, decât să încurajeze mediul de afaceri. Ca o consecinţă direct, avem tratarea nediferenţiată a agenţilor economici, de parcă ar face parte cu toţii din categoria infractorilor. Absolut toate societăţile sunt tratate de actele normative şi organele de cotrol din această perspectivă; se blochează conturi, se trimit somaţii şi se perturbă activitatea agenţilor economici, ignorându-se “interesul fiscal naţional”. Astfel, statul gândeşte ca un muşuroi de furnici, în care toţi cară bobul, dar nu există matcă. Nu se are în vedere rezultatul final, care ar trebui să fie reprezentat de sprijinirea mediului de afaceri şi de crearea de locuri de muncă.
Lipsa unor măsuri concrete de combatere a evaziunii fiscale pe întreg circuitul economic a dat posibilitatea oamenilor de afaceri de carton să se îmbogăţească. Astfel, în domeniul comerţului, de exemplu, statul nu are control asupra achiziţiilor intracomunitare, abundând aşa-zisele firme fantomă, evaziunea continuând pe întreg circuitul, până la des¬facerea către consumatorul final (persoane fizice) fără bon fiscal.
În România, nu există un control al numerarului. A existat o propunere de act normativ cu privire la restricţionarea tranzacţiilor în numerar, dar proiectul este blocat în Parlament. Astfel, toţi aşa-zişii bani negri din economie circulă liber, într-un circuit financiar ce dă posibilitatea beneficiarilor din tranzacţii ilicite să se îmbogăţească, achiziţionându-şi proprietăţi şi alte bunuri în numerar, uneori cu sume astronomice. Plafonarea plăţilor şi încăsărilor în numerar ar forţa o mare parte din banii negri existenţi în economie să se albească, statul urmând să beneficieze nemijlocit de fiscalizarea acestor sume.
Reporter: Activitatea DNA a fost foarte intensă, în perioada campaniei electorale. Ce aşteptări aveţi în continuare de la această instituţie?
Călin Georgescu: Justiţia română este selectivă, abuzivă şi demonstrativă, îi execută în pas de defilare pe diverşi oponenţi sau pe cei care mediatic susţin alte interese, iar apropiaţii sunt protejaţi. Undeva, mai la vale, oricum toţi ajung la o înţelegere; dacă justiţia ar fi fost corectă, ar fi fost la datorie pentru toţi, iar corupţilor din puşcărie le-ar fi fost confiscate averile. Sumele uriaşe furate de la statul român ar fi putut constitui o bază bună pentru proiecte naţionale de investiţii – ceea ce nu se întâmplă.
Reporter: Care este şansa de dezvoltare a României? Care ar fi paşii proiectului dumneavoastră pentru dezvoltarea ţării noastre?
Călin Georgescu: Plecând de la ceea ce ştim cu siguranţă că se va întâmpla în lume, adică o criză a hranei şi a apei, se poate identifica nişa României în economia globală. Eu am propus o revoluţie a sustenabilităţii şi un proiect de ţară, “Hrană, Apă şi Energie”, prin care România poate cuceri lumea, nu doar să se refacă pe ea însăşi. Este soluţia prosperităţii prin revenirea la simplitate. Cu alte cuvinte, un model economic al proximităţii, în care se întăreşte proprietatea privată productivă, i se oferă omului şansa de a-şi securiza familia, iar surplusul muncii lui intră în circuitul economic local şi naţional. “Micro” este distribuit în masă, iar micile firme îşi asigură autonomia economică prin cooperare în reţea. Pe acest model s-au dezvoltat vertiginos ţări ca Taiwanul sau regiunea Toscana şi, parţial, Sillicon Valley, ca să dau doar câteva exemple. Investind în infrastructura viitorului, vom putea face din România un model pentru multe alte ţări. Mai ales pe fondul disfuncţionalităţilor grave ale modelului neoliberal, degradării vieţii în toată Europa şi lipsei de viziune a UE, care continuă să se afunde în criză.
Reporter: Numele dumneavoastră a fost vehiculat în repetate rânduri ca propunere pentru funcţia de premier. Ce şanse are scenariul Klaus Iohannis – preşedinte, Călin Georgescu – premier? Aţi accepta o astfel de funcţie, în condiţiile actuale?
Călin Georgescu: Eu sunt gata să-mi slujesc oricând ţara, să colaborez cu oricine, dar nu în orice condiţii. Iar cu privire la interesul naţional, pentru mine nu există negociere.
Reporter: Aţi declarat că necesităţile politicii externe a României sunt, mai ales, păstrarea identităţii statului în faţa atacului entităţilor non-statale, adică al corporaţiilor şi “investitorilor strategici” de genul fondurilor speculative. Ce pârghii are statul ca să-şi păstreze identitatea, în condiţiile globalizării?
Călin Georgescu: Cea mai preţioasă instituţie creată de om în istorie este statul. O societate fără stat e ca un trup fără cap; pe o astfel de societate o aşteaptă anarhia, fragmentarea şi disoluţia finală. Când statul devine captiv, cum este acum în România, nu mai este stat. Este doar haos bine dirijat de cei care au căpuşat statul. Statul practic s-a privatizat şi nu mai poate răspunde socialului. Binele comun nu mai există ca ţel suprem al statului.
Nu există bază mai solidă decât binomul stat-cetăţean. Când statul este lovit, subminat, incapacitat, cetăţenii săi devin populaţie, o masă amorfă, se transformă în creaturi supuse manipulării şi dezrădăcinării.
Uitaţi-vă la românii din ziua de azi, au ajuns pribegi în ţara lor!
Statul este un zid de apărare a ceea ce înseamnă viaţa şi cultura românească. În absenţa lui, identitatea, dăinuirea noastră sunt în pericol.
Eu sunt pentru un stat puternic.
România este azi o ţară sub asediul marilor corporaţii fără patrie, al căror unic scop este profitul imediat, prin exploatarea resurselor naturale şi a oamenilor transformaţi în resursă. Când nu va mai fi interes politic străin, pentru că nu vor mai fi resurse, sau când nota de plată va fi prea mare în comparaţie cu costurile de exploatare, ţara va fi abandonată ca o mină epuizată. Şi atunci se va trece la împărţirea ei între hienele din jur, pentru că singura miză rămasă va fi doar geopolitica. Adică statutul de colonie al unei ţări “între ape”, recunoscută exclusiv prin “vocaţia” de a fi vândută străinilor pe 30 de arginţi de către vasalii cocoţaţi în funcţii publice.
Toţi politicienii români au susţinut necondiţionat, în aceşti 25 de ani, modelul neoliberal extractiv. Acesta nu s-a opus comunismului, l-a continuat cu alte mijloace, ambele sisteme având nevoie de sclavi ca să funcţioneze. Transpus în viaţă, proiectul “Hrană, Apă, Energie” ar însemna, pentru România, ieşirea din captivitatea babilonică la care au condamnat-o trădarea, impostura şi hoţia. Economia civică are nevoie, pentru a prospera, de oameni liberi, integri, cu mentalitate şi demnitate de proprietari. Nici un partid politic nu a urmărit să emancipeze poporul, în sensul de a oferi fiecărui român oportunitatea de a fi stăpân pe propriul său destin, într-o ţară puternică şi respectată. Interesul naţional? “O vorbă de dânşii inventată”. Aşa numita “dreaptă” s-a culcat mereu cu aşa-numita “stângă” în imensul pat de bordel care este politica românească.
De 25 de ani, neoliberalii din România, de la stânga sau de la dreapta eşicherului politic, tot încearcă să ne convingă că statul nu are ce căuta în economie. Haosul economic controlat de clanurile infracţionale, în care întreprinderile de stat au fost privatizate pentru a fi jefuite, este numit eufemistic “stat minimal”. Eu sunt un critic al conceptului de “stat minimal” şi susţin renaşterea întreprinderii de stat acolo unde există monopoluri fireşti, impuse de cerinţele de securitate naţională (resurse naturale, baraje hidroelectrice, linii de înaltă tensiune), şi trebuie asigurate serviciile publice esenţiale (poştă, transport în comun, sănătate, educaţie, distribuţia apei etc.). Cu o menţiune, însă, foarte importantă: gestiunea întreprinderilor de stat trebuie să fie supusă disciplinei pieţei, iar administrarea lor trebuie să fie impecabilă. Vom putea limita şi chiar elimina influenţa nefastă a entităţilor non-statale, dacă vom transforma România într-o fortăreaţă economică. Zidurile ei de apărare, în domeniul economic, ar fi întreprinderile de stat, sectorul extins al economiei de proximitate, un sector financiar caracterizat prin revigorarea şi dominaţia băncilor populare şi a uniunilor de credit, o agricultură ţărănească dezvoltată pe bazele celor mai performante metode ale agriculturii postindustriale. Iar apărătorul cel mai motivat să apere economia României este, ca unitate socială, familia, iar ca unitate economică, micul producător, lucrătorul-proprietar din asociaţii (inclusiv asociaţiile profesionale de tipul breslelor), gospodăria ţărănească, designerul şi inovatorul, meseriaşii secolului XXI.
Eu sunt ferm convins că România are nevoie de o stare de spirit, nu de doctrine, iar aceasta poate fi dată de asumarea de către toată naţia română a unui mare proiect de ţară. Nimic nu trebuie să fie ascuns, ocult, ambiguu. Totul să fie transparent, clar explicat, pe înţelesul tuturor, pentru ca românii să ştie pentru ce luptă. Atunci se va vedea ce forţă avem şi de ce suntem în stare.
Reporter: Vă menţineţi opinia că România nu trebuie să adere la moneda Euro? Cum argumentaţi?
Călin Georgescu: Bineînţeles că mi-o menţin! Şi mai mult, spun că moneda naţională este singurul atu important care ne-a mai rămas în mână pentru a ne păstra independenţa ca stat.
Pentru informarea corectă a cetăţenilor este nevoie de o dezbatere foarte serioasă înainte de a decide dacă România ar trebui sau nu să adere la zona Euro. Există efecte secundare care trebuie analizate – spre exemplu, creşterea artificială a preţurilor.
Fără a intra în prea multe detalii tehnice (există un studiu al lui Giovanni Mastrobuoni, de la Princeton University, care explică foarte bine partea tehnică), putem spune că – în ciuda rapoartelor oficiale care au concluzionat că trecerea la Euro a avut un impact limitat asupra creşterii preţurilor – fenomenul nu a fost niciodată investigat pe deplin. Până acum analiza s-a limitat la dinamica inflaţiei, însă inflaţia este un indicator sintetic al creşterii preţurilor care nu ia în considerare elemente esenţiale, precum nevoia de timp a oamenilor de a se obişnui cu ceva nou sau faptul că inevitabil anumite preţuri vor fi “rotunjite”. Percepţia majorităţii cetăţenilor Uniunii Europene este că trecerea la Euro a cauzat creşteri semnificative de preţuri. Până şi nemţii, îl numesc Teuro (Teur înseamnă “scump” în germană).
Un alt efect secundar este cedarea unei pârghii foarte importante – politica monetară. Într-un moment în care nu mai există un consens între ţările mari din Vest asupra politicii monetare (vezi situaţia de anul trecut, când Germania, Olanda şi Austria au votat împotriva scăderii ratei dobânzii de către BCE), cum va putea o ţară ca România să-şi apere interesele?
Luaţi, vă rog, exemplul Marii Britanii. Este în UE şi îşi menţine moneda naţională, lira sterlină. Oare de ce? Şi ne amintim imediat că Londra este adevăratul centru financiar-bancar al Europei şi al lumii.
Numai nişte netrebnici pot accepta atât de uşor ceva atât de dubios, pentru simplul fapt că este “european” sau pentru că aşa li se spune să facă.
Înaintea interesului naţional nu stă nimic, nici măcar viaţa!
Dar, din păcate, în România, la nivel decizional, se gândeşte mic şi se acţionează şi mai mic.
Noi trebuie să gândim “out of the box”, să gândim liber dacă vrem să înlocuim actualul model economic falimentar. Nu mai putem lăsa sfera financiară să domine economia reală. Sursa răului în lume este banul cămătăresc (debt-money), proprietate exclusivă a sistemului bancar. De ce n-ar putea poporul suveran să emită monedă? Sute de oraşe din lume emit “monedă locală” – de ce n-ar face-o şi un stat suveran? Mă gândesc la o monedă care să aparţină cu adevărat cetăţenilor, bazată pe o rezervă fracţionară de 100%. Un sistem financiar restructurat, în care funcţia de creditare să fie separată de cea de emitere a monedei. O astfel de măsură ar pune banul să lucreze în serviciul economiei reale şi nu al băncilor, ar elimina datoriile publice şi private, ciclurile inflaţie/deflaţie şi ar permite un sistem de impozitare nu mai mare de 5%. Am realiza o redistribuţie a bogăţiei şi a proprietăţii private în baza meritelor şi a capacităţilor productive, eliminând definitiv speculaţiile financiare. Nu-i o utopie, îţi trebuie însă curaj, spirit de sacrificiu şi dragoste de neam.
Reporter: Cum vedeţi relaţia României cu partenerii internaţionali, în contextul conflictelor din regiune?
Călin Georgescu: Am să-l citez pe generalul De Gaulle: “Ţările nu au prieteni, au aliaţi, iar alianţele sunt utile atâta timp cât servesc interesul statului tău”.
Atâta timp cât nu eşti puternic economic, nu desfăşori competiţia minţilor mari în ţara ta, nu eşti solid social şi cultural, nu exişti. Aranjamentele de culise, făcute doar pentru protejarea anumitor persoane şi a sistemului securist au distrus ţara.
După cum am spus: un stat cu conducători care se întrec în a-şi manifesta servilismul nu are parteneri, fiindcă nu poate sta la masa tratativelor, ci sub masă, pentru a lustrui pantofii celor puternici, adică ai mesenilor. Scriitorul şi analistul politic Lev Vershinin relatează un incident relevant în acest sens: în data de 20.02.2014, liderul ucrainean Ianukovici a semnat o înţelegere cu opoziţia, înţelegere ai cărei garanţi au fost miniştrii de externe ai Poloniei, Germaniei şi Franţei. A doua zi, Ianukovici a fugit, iar puterile garante s-au spălat pe mâini, pentru că orice este permis în relaţiile cu un stat slab şi complet aservit. Există numeroase alte exemple de acest fel, pe diverse meridiane ale lumii.
România, astăzi, este un stat slab, sărac şi înapoiat, iar ceea ce i s-a întâmplat Ucrainei i se poate întâmpla mâine şi României, într-o formă sau alta, indiferent de apartenenţa la diverse organizaţii, parteneriate ş.a.m.d. Nu ne apără nimeni, trebuie să fim puternici şi să ne putem apăra singuri.
Reporter: Cum vedeţi relaţia României cu Fondul Monetar Internaţional?
Călin Georgescu: Nu este potrivit teremenul de “relaţie”. Un stat puternic şi un conducător de glie ar pune capăt contractului şi oricărui fel de “colaborare” cu FMI. Vă rog să-mi spuneţi unde în lumea asta, în care ţară unde a fost prezent, a adus FMI-ul prosperitate? Niciunde, vă rog să verificaţi. FMI-ul a pus umărul la îndatorarea României, ca să fie o pradă mai uşoară pentru hienele care stau la pândă. Şi asta la iniţiativa şi prin uneltirile celor puşi să o apere şi al căror fals renume ascunde marea fraudă din această ţară.
Reporter: Cum se poate pregăti ţară noastră să facă faţă crizei apei şi a hranei, preconizată pentru 2020?
Călin Georgescu: Pământul este cea mai mare avere pe care o avem. Solul este adevărata mină de aur a României. Iar pământul nu este o marfă, ci proprietatea noastră, a tuturor, el nu poate fi de vânzare, înstrăinat, pentru că e piatra unghiulară a devenirii şi dăinuirii noastre ca popor. Dacă înţelegem asta şi trăim constant acest sentiment, zi de zi, facem din agricultură vârful de lance al dezvoltării economice naţionale, cu toată industria, şi învăţământul, şi cercetarea subordonate acestui obiectiv. Din gospodăria ţărănească facem modelul european de viaţă sănătoasă, iar din ţăranul român, simbolul creştin autentic al veşniciei neamului românesc şi gena autentică de civilizaţie, în Europa şi în lume.
Gândim bursa grâului la Brăila şi cea a energiei la Bucureşti, facem din Constanţa poarta economică numărul unu a ţării, înaintea aeroportului Henri Coandă, şi prin export de hrană sănătoasă şi apă curată cucerim Europa şi lumea!
Aceasta este moştenirea noastră, dar şi vocaţia şi destinul nostru, ea nu este o alternativă posibilă printre multe altele, este unica! Nu există un plan B, pentru că nu avem o ţară B, noi nu avem decât România.
Iar, înainte de toate, eu doresc ca poporul român să ştie ce vrea şi să-şi dea seama ce poate!
Reporter: Vă mulţumesc!
A consemnat ADINA ARDELEANU
Sursa: Bursa.ro
Adauga comentariu