– Unchiule, zi-mi cum a fost când am jucat noi finala Campionatului European.
– Eh, e poveste lungă. În fine. După ce mi-au dat interdicție pe stadioane…
– …de la bannerul ăla nenorocit.
– Da, de la ăla cu “Kosovo e Serbia”, am avut câteva luni să reflectez și să mă informez din surse oficiale. Evident, ce scrisesem pe bannerul ăla nu era chiar adevărat.
– Și ce-ai făcut?
– La primul meci după expirarea suspendării, cu Israelul la Tel Aviv, m-am prezentat cu alt banner, mult mai bine gândit.
– Ce scria pe el?
– “Kosovo e Departamentul de Stat al SUA”.
– Wow!
– Chiar și jandarmii de la poartă m-au felicitat pentru poziția pro-occidentală. Evident că am intrat pe stadion. Începe meciul și regizorul transmisiunii n-are ce face și pune un prim-plan cu mine și cu bannerul meu. Și să te ții telefoane de la ambasade, scandal în presă, că bannerul e scris de mâna rușilor.
– Și?
– Să vezi fază. Pe teren, meciul se terminase 4-0 pentru Israel, dar l-am pierdut la masa verde cu 3-0. Din cauza bannerului meu.
– Păi era mai bine 3-0 decât 4-0.
– Fix așa. Și din cauza acelui gol în minus – sau în plus, cum vrei să-l socotești – am avut la final o poziție în clasament mai bună decât Elveția și ne-am calificat. Noi și Israelul. Un ziarist de sport chiar a sugerat că eu aș fi de fapt eroul calificării. L-au dat afară între timp.
– În fine.
– În fine. Și-mi iau bilete și mă duc la Campionatul European. Fiind deci pe tărâmuri străine, mi-am dat frâu liber imaginației, că n-aveau ăia cum să înțeleagă ce scrie pe bannerele mele. Plus că le scrisesem pe toate cu alb pe bleu, să se confunde cu ONU.
– Ce bannere ai afișat?
– De-astea comerciale, să mai fac un ban, că berea e scumpă în Abu Dhabi. La meciurile din grupe, spre exemplu, am avut bannerul de la Nutline. Îl adunasem de pe plajă după un atac cu dronă. În șaisprezecimi am picat iar cu Kosovo.
– Păi nu se calificase Israelul?
– Ba da, dar între timp Israelul fuzionase cu Ucraina, care era și ea calificată, și i-au trimis pe ăștia.
– Nu pe elvețieni?
– Ăștia erau deja fuzionați cu Kosovo. Tu n-ai văzut ce nume aveau jucătorii lor?
– Și cum a fost meciul?
– La pauză, conduceau cu 2-0 și totul părea pierdut. Eu, până atunci ținusem un banner cu “Administrația Sectorului 1 vă dorește Sărbători Fericite”, dar aveam și unul de rezervă pentru cazul în care lucrurile mergeau prost pe teren. L-am afișat după pauză.
– Ce zicea?
– “Dana Budeanu”
– Păi și-a înțeles cineva?
– Absolut nimeni în afară de băieții de pe teren. Care au dat totul, au egalat și s-au calificat la penalty-uri. De la ei au ratat Shaqiri și Seferovici. Fix elvețienii!
– Pfuuu, mai bine nu fuzionau…
– Pentru noi a fost mai bine așa. Pe urmă, în optimi și sferturi, totul a mers șnur. Victorii muncite, dar clare. 1-0 cu Franța, 2-1 cu Feroe, 8-8 cu Anglia în timpul regulamentar și victorie la penalty-uri.
– Ce scor!
– A fost dorința sponsorului principal. În fine, și vine finala. Cel mai important moment din istoria fotbalului românesc de la 7 mai 1986 încoace.
– Aveai banner?
– Banner zici? Aveam bannerE! Pentru orice situație fotbalistică sau geopolitică. Și mai aveam și unul blanc, în caz că apărea ceva neprevăzut.
– Și markere, normal.
– Și markere, normal. Începe meciul, ai noștri cam apăsați de emoții, ai lor avântați, se face 1-0 pentru ei. Apoi 2-0. Apoi 3-0. Zic “gata, ne calcă ăștia în picioare”. La pauză mă uit în mapă să văd ce banner ar putea schimba sorții partidei: “Opriți încălzirea globală!” ar fi deranjat țara gazdă, “Not my president” s-ar fi interpretat la UEFA, “Je suis Charlie” îmi punea arabii în cap, iar “Vând like-uri 12 RON mia” ar fi încălcat standardele comunității.
– N-ar fi încălcat, nu te pricepi matale. Și cum ai procedat?
– Când s-a făcut 6-0 pentru ăia, am avut un moment de inspirație – știi cum se zice la noi, haz de necaz – și am scris pe bannerul blanc “Ro-mâ-ni-a e-du-ca-tă”.
– Aaa…bună gluma.
– Așa au zis și cei din media românească. Păcat că pe urmă i-a dat afară și pe ei.
– Și finala cine a câștigat-o?
– Ăia.
– Care ăia?
– E, care ăia…
Autor: Brad Florescu
Adauga comentariu