În Turcia alegerile au o miză: destinul unei țări puternice și tinere, care și-a redeșteptat conștiința imperială.
În România alegerile- exceptând cele locale, singurele cu adevărat importante, căci e bine să primari gospodari și nu tonți ideologici- nu au nicio miză reală.
România este o țară mică, îmbătrânită, cu o memorie istorică de chelner descurcăreț la mesele marilor puteri, chelner aflat acum la pensie.
Nimeni nu crede în nimeni.
Nu credem nici măcar în noi. Naționalismul românesc este un calc și un plagiat după naționalismele și suveranismele de afară.
Până și fentele conspiraționiste nu sunt originale ci sunt preluate de la conspiraționiștii din Occident.
Creștinismul românesc este o formă fără fond, unde majoritatea creștinilor sunt creștini pentru că așa s-au născut, nu din vreo motivație interioară, tributari superstițioși ale unor practici ritualice și magice care nu îi angajează într-o schimbare reală. De aceea nu e întâmplător că industria masturbării și cozile la pelerinaje se întrepătrund ca singurele fenomene vizibile social….
Țara este ocupată, suveranitatea României nu mai există și clasa politică este controlată de mecanisme ce nu sunt în mâinile românilor ci ale partenerilor euro-atlantici.
De asta în România merită să votezi ca să îți alegi președintele de scară de bloc/consilierii locali și primarul. Și cam atât.
Pentru că restul oricum este irelevant.
Unica mișcare decentă când vine vorba de vot, am mai spus și o repet, este: să nu mai votăm, să transmitem prin absența noastră la vot că ne-am prins, că nu le mai girăm șarada.
Nu o putem opri, că nu depinde de noi ci de niște ambasade show-ul acesta de prost gust.
Dar depinde de noi să nu mai participăm la acest circ.
Desigur, avem însă treabă: aceasta se numește….evanghelizare.
Dacă vrem să salvăm acest popor, trebuie să trezim pe Gheorghe, pe Ion, pe Mărioara, pe Noah, pe David, pe Andrei, pe ….
Cum să îi trezim?
Aducându-i la Hristos. Nu la un pachet de superstiții și ceremonii hilare de trecere, ci la credința că poți fi din lumea aceasta pentru pentru lumea ce stă să vină, un om bun, iubitor, inteligent, rațional, cu deschidere spre semenii tăi, cu demnitate și smerenie îmbrățișate sănătos.
Aducându-i la cultură. Deșteptând în ei respectul față de valori, respectul față de ceilalți, respectul față de sine. Arătându-le că nu e bine să urmăm exemplele ”strămoșilor” cu beții, mici escrocherii, descurcăreli și….prea multă înjurătură.
Doar scoțându-ne din degenerare, mai putem salva pe Gheorge, pe Ion, pe Maria, pe Ana, pe Radu, pe Noah, pe David și ce nume or mai fi acum la modă la părinți….
***
În fața electoratului său, Erdogan i-a spus ”adio” lui Kemal.
Desigur, era vorba în principal de Kemal Kılıçdaroğlu.
Dar mesajul e mai profund: este un adio pentru Kemal Ataturk, pentru epoca kemalistă.
Victoria lui Erdogan pune definitiv capăt oricărei iluzii că Turcia ar mai putea fi cumințită și dresată după ”standarde euro-atlantice”.
Kılıçdaroğlu nu era un candidat kemalist. Era un candidat al unei coaliții din care nu lipsea și un puternic curent islamic.
Victoria sa ar fi creat însă premisele unei guvernări care să mai încerce să forțeze nota pro-occidentală și secularistă. Dar și această ultimă iluzie a pro-occidentalilor a fost spulberată.
Turcia- oricine merge des pe acolo poate observa lucrul acesta- este o țară care se reconvertește la Islam, este o țară în care credința este vie. Nu impusă de stat, ci vie în rândul societății.
De asta Turcia renaște, de asta Turcia este tot mai imună la șantajul economic al Vestului, de asta Turcia are un potențial uriaș.
Autor: Bogdan Alexandru Duca
Adauga comentariu