Era greu să crezi că peste noapte se va ajunge la o soluţie care să pună creşterea economică înaintea rigorii, fără a renunţa totuşi la aceasta din urmă. Era greu de presupus că se vor găsi căi de apropiere între grupul condus de Franţa, adept al flexibilizării austerităţii, şi cel al Germaniei şi Marii Britanii, promotori de neclintit ai continuării severelor rigori bugetare. Plus alte obstacole despre care s-a scris şi se va mai scrie în presa scrisă şi audiovizuală în următoarele luni.
Parlamentul European, aşa cum se exprima preşedintele său, Martin Schultz, a marcat “un moment istoric”: europarlamentarii, reprezentanţii aleşi ai celor 500 mil. de cetăţeni ai UE, “au pus piciorul în prag”, s-au revoltat pur şi simplu împotriva modului de lucru al CE care, la reuniunea din luna februarie, a decis pentru următorii şapte ani – în mod netransparent şi fără a avea toate competenţele necesare – soarta creşterii economice în Europa şi calitatea vieţii cetăţenilor ei, fără a le consulta reprezentanţii, fără a ţine cont de situaţia reală, de eficienţa planurilor de salvare impuse unora dintre ţările UE aflate în pragul colapsului financiar.
Au apărut, însă, în ultimele săptămâni, în Europa, probleme de o gravitate ce impunea intervenţia urgentă a liderilor UE. În condiţiile în care protestele în stradă faţă de o rată-record a şomajului au devenit tot mai dese şi mai puternice, în care milioane de tineri sunt fără loc de muncă şi lipsiţi de orice perspectivă, în condiţiile în care euroscepticismul câştigă teren, au existat analişti care au sperat că la summitul european de la sfârşitul săptămânii trecute se vor lua decizii în funcţie de urgenţa socială a crizei economice şi financiare.
Până acum, pentru liderii europeni, proveniţi în cea mai mare parte din partide politice conservatoare aflate la putere, prioritare erau redresarea finanţelor publice, corectarea dezechilibrelor macroeconomice, recâştigarea încrederii investitorilor şi abia după aceea urma creşterea economică şi locurile de muncă. În această logică, Germania dnei Merkel era considerată exemplul de urmat. Până la un punct, acest raţionament nu este greşit. Graţie măsurilor luate – conform strategiei amintite, dar şi datorită sacrificiilor acceptate în ultimii aproape cinci ani de către cetăţenii europeni – economia continentului nu a sfârşit prin a ajunge în infern.
Ea este, fără dubii, în recesiune şi va continua să fie şi în 2013 – 2014, dar au apărut unele elemente care ar fi putut permite negocierea unei oarecare relaxări a politicilor de austeritate, care să permită relansarea creşterii prin consacrarea unor resurse educaţiei, formării profesionale, cercetării, plăţii datoriilor. José Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene (Executivul UE), declara cu seninătate în Parlamentul European, iar apoi la reuniunea Consiliului European, joia trecută, că “se vede deja luminiţa de la capătul tunelului”, că “economia europeană este mai stabilă ca în urmă cu un an”, că ratele dobânzilor la credite ar fi scăzut şi că încrederea investitorilor ar fi revenit.
O dură replică a primit, însă, din partea majorităţii liderilor grupurilor politice şi a multora din eurodeputaţi. Aceştia i-au reproşat că diagnosticul dat de Comisia Europeană economiei europene în toată perioada de la declanşarea crizei a fost unul eronat, rupt de realităţile din ţările membre, unde ca urmare a politicii de austeritate impuse de creditori, sărăcia s-a generalizat, iar şomajul se apropie de 12%.
Barroso a văzut în altă parte pericolul cel mai mare. Orice efort de redresare, spunea el, poate fi compromis de un populism în creştere, care se alimentează din şomaj şi din toate frustrările provocate de criză. Ceea ce, o ştim cu toţii, este adevărat. În Marea Britanie, sondaje recente arătau că jumătate din cetăţenii britanici sunt gata să voteze pentru ieşirea din UE.
La recentele alegeri legislative din Italia, mai bine de jumătate din alegători, prin votul lor, şi-au exprimat, practic, protestul faţă de Europa. “Niciun şef de stat european nu poate fi mulţumit de situaţia în care 26 milioane de europeni nu au un loc de muncă”, declara la Bruxelles însuşi primul-ministru irlandez, dna Enda Kenny, a cărei ţară asigură în acest moment preşedinţia semestrială a UE. Jean-Claude Juncker, premierul Luxemburgului şi fost şef al Eurogrupului, a evocat joi, în faţa protestului uriaş de la Bruxelles, riscul unei “rebeliuni sociale”. Într-o scrisoare adresată colegilor săi, dată publicităţii joi seara, în ajunul începerii Consiliului European, Mario Monti sublinia că el a pus în aplicare politica de asanare bugetară ce i-a fost cerută, dar rezultatele ei vin cu mare întârziere la cetăţeni, motiv pentru care atrage atenţia asupra “pericolului populismului şi al resentimentelor faţă de Uniunea Europeană”.
“Bomboana pe colivă” a fost declaraţia preşedintelui PE, Martin Schultz, la Bruxelles, în care le-a atras atenţia liderilor europeni că, de la summitul european din primăvara anului trecut, în Europa au fost distruse două milioane de locuri de muncă; “În mod legitim, sublinia el, cetăţenii continentului aşteaptă ca instituţiile UE să ţină cont de grijile şi dificultăţile lor”.
Germania pierde teren în faţa celor ce se opun austerităţii severe, în frunte cu Franţa
Aşa cum se ştie, reuniunea Consiliului Europei s-a încheiat fără vreo decizie politică importantă. Germania, elevul model al UE, s-a văzut în situaţia de a nu-i fi satisfăcute toate exigenţele în materie de rigoare bugetară în zona euro. Franţa, Spania, Italia (în curând şi Portugalia) au obţinut amânări ale termenelor de aducere a deficitului lor bugetar la 3% din PIB, aşa cum prevăd tratatele europene.
Dar disputa pe tema cadrului financiar european plurianual nu s-a încheiat. Ea va continua şi în următoarele 2-3 luni, Parlamentul European insistând asupra transparenţei, a flexibilizării gestionării fondurilor prevăzute la diversele capitole ale bugetului european, astfel încât să fie stimulată cu adevărat creşterea economică, competitivitatea, educaţia, sănătatea, cercetarea şi inovarea în ţările UE.
Previziunile analiştilor? Greu de spus la ce se va ajunge în urma negocierilor ulterioare, dar este de pe acum cert un lucru: presiunile de ordin social în ţări importante din zona euro (vezi Grecia, Italia, Spania, Portugalia, Irlanda şi chiar Franţa) au devenit tot mai ample şi mai puternice, cu impact inevitabil la nivelul guvernelor şi al instituţiilor europene. Nu este exclusă, spun unii analişti, nici o eventuală modificare a configuraţiei politice la guvernarea în ţările Uniunii Europene, cu impact asupra mersului evenimentelor în plan economic şi social, asupra politicilor europene de ieşire din criza economică şi financiară.
Maria Capitaine
sursa: curierulnational.ro
Adauga comentariu