Așa nu se face democrație!

Un prestigios publicist, Jochen Bittner, a dat o carte șocantă, sub titlul So nicht Europa! Die drei grosse Fehler de EU [Așa nu Europa! Cele trei mari erori ale UE] (DTV, München, 2010). Cartea acuză erorile majore ale liderilor Uniunii Europene. Dacă ne referim la România actuală, putem spune: „așa nu se face democrație!”. Se țin, desigur, cuvântări împiedicate, se conferă tinichele, se înșală cu „alegeri”. Nenumăratele abuzuri însă rămân.



Mai nou, obsesia „președintelui” este crearea unei majorități pentru „guvernul meu”, prin alegeri anticipate. Aberație a cuiva care nu stăpânește noțiunea democrației!

Căci în democrație, cum se știe, guvernele exprimă majorități stabilite de cetățeni, nu creează majorități după ce s-au instalat. Se fac alegeri anticipate pentru a tranșa între alternative serioase, nu ca șmecherii pentru smulgere de voturi. Un democrat are nevoie de opinia chibzuită a celor care votează, nu de una rezultată din păcălire.

Desigur, Boris Johnson a convocat alegeri anticipate, căci era nevoie ca britanicii să decidă între suveranitatea Marii Britanii și prelungirea apartenenței la Uniunea Europeană. Era un vot pe un proiect istoric! Or, la decidenții actuali din România nu există vreun proiect major de interes public. Ei nu numai că nu s-au dovedit în stare să pună în discuție vreo temă crucială, dar întrețin o restaurație a neisprăviților, într-o președinție juridic vorbind, „africană”. Nici un specialist veritabil nu gravitează în jurul ei.

Deunăzi, cineva de peste ocean mă invita să-i văd un articol în care, la treizeci de ani de la răsturnarea regimului lui Nicolae Ceaușescu, se întreba asupra destinului ideologiei comuniste prăbușite în 1989. Răspund pe scurt.

Este un fapt constatabil acela că nimeni nu luptă în zilele noastre în Europa Centrală și Răsăriteană pentru piesele comunismului. Etatizarea proprietății nu are adepți – argumentarea lui von Mises a învins. Nu dorește nimeni suprimarea pluralismului politic – argumentele lui Bobbio sunt elocvente. Doctrina drepturilor și libertăților fundamentale este fără concurent. Democrația, cu alegeri libere, parlamentarism, legitimare democratică, este  îmbrățișată și de stânga și de dreapta – Kelsen fiind mereu confirmat. Respingerea egalitarismului, la fel. Refuzul monopolizării puterii de un ins, grup sau partid este răspândită – Jefferson sau Mill fiind repere. Înlocuirea realității cu propaganda nu este agreată, și nici izolarea într-o lume care generalizează libertăți.

Pericolul nu este acum comunismul, chiar dacă în țări precum România actuală s-au câștigat alegeri și se fac cariere agitându-l, pentru ca după alegeri să se ajungă, cum ne spun economiștii sau se observă ușor, tot la neputința de a atinge neînsemnata producție agregată a lui 1989, de a reforma justiția sau de a democratiza statul!  Adică tot la împotmolire!

Problema este alta, anume, ce fac cei care ajung la decizii? Ce pregătire profesională, civică și morală au?

Ca să fim limpezi, astăzi, când emergența regimurilor comuniste a fost lămurită de către istoricii cei mai calificați, este clar că asemenea regimuri au câștigat acolo unde discrepanțele sociale erau mari, democrația nu a funcționat, iar indiferența guvernanților era sesizabilă. Este clar și că imunizarea la comunism, inclusiv la cel impus din afară, este o democrație curată, ce presupune dezbaterea publică a chestiunilor de interes obștesc. Dreapta extremă câștigă atunci când exercitarea drepturilor și libertăților duce la haos, iar stânga extremă atunci când se desfigurează democrația.

Mai știm din istorie că societățile libere, care sunt singurele demne de oameni, integrează cetățenii prin nivel de trai, instituții democratice și șanse de personalizare. Experiența Germaniei rămâne, de departe, cea mai plină de învățăminte în epoca postbelică. Această țară a probat că democrația funcționează sub condiții ce se cer asumate fără subterfugii: nu se sustrag decizii dezbaterii publice; la dezbateri nu sunt roluri privilegiate; cei care vor să reprezinte au de dat seama de ceea ce au făcut sau nu, iar cetățenii au a-i supraveghea;  nici un considerent nu suspendă dezbaterea publică; instituțiile au competențe delimitate care se respectă; nici o persoană nu decide în dauna interesului public.

Cine dorește poate avea tabloul detaliat al condițiilor democrației. Comparând, de exemplu, dictatura la care a dus atacarea  acestor premise de către Carl Schmitt în anii treizeci, cu, la polul complet opus, democrația ce a rezultat din reconstrucția sferei publice, ilustrată de Habermas, în perioada postbelică.

Rezumat, acesta este răspunsul meu. Discut însă aici derapajul democrației și încălcarea Constituției din România acestor ani.

Știu ce este politica în societatea modernă și nu mă feresc să spun că știu cum se face ea. Dar fiindcă la noi se crede că este politică afacerismul vulgar ce se petrece mai nou (ca și cum nu ar mai fi pe lume și adevăr, și integritate și onoare!), menționez din capul locului că, în opinia mea, mai presus de politică este situația oamenilor, iar înainte de culoarea politică este adevărul. Oricum, nu sunt cu unul sau altul din actuala configurație politică, ci cu adevărul. De altfel, cum arătam în alt loc (A. Marga, Identitate națională și modernitate, Libris, Brașov, 2018), partidele s-au degradat în anii din urmă.

În primul rând, aproape toate s-au lăsat infiltrate de Securitate. Iar în România actuală serviciile secrete se ocupă mai mult de manipularea cetățenilor decât de efectiva periclitare a securității statului și a vieții cetățenilor dinspre nivelul lamentabil al decidenților! La social-democrați și aliații lor s-a văzut că, la comandă, unii parlamentari votează altceva decât i-au mandatat cetățenii. Liberalii fac „guvern” din cei care au trecut prin instituțiile Securității. Iar „președintele” stă suficient peste mai mulți generali decât în armata americană și pretinde bugete mai mari decât Franța pentru „serviciile” sale.

În al doilea rând, unii social-democrați s-au contaminat de patima îmbogățirii, mulți liberali au rămas ciocoi și susțin vătafii care le dau funcții, creștin-democrații sunt timorați, iar ecologiștii nu și-au limpezit vederile. Din această degradare cuprinzătoare, ieșirea ar putea veni, după opinia mea, din partea unor personalități și a unui partid care își asumă democrația și știe să impună democratizarea României. Numai că astea iau încă timp.

Analiza istorică nu poate fi înlocuită. Faptele sunt însă consemnate în cronica acestor ani și, dacă suntem cetățeni responsabili, nu are rost să le tot minimalizăm. Se petrece în fapt degradarea democrației și sunt încălcări grave ale Constituției, ca efect al proastei condiții civice și culturale a decidenților României de azi.

Ce altceva se poate spune când, așa cum s-a constat la timp, nu a mai existat nici o dezbatere la alegerile europarlamentare din 2019? Când „președintele” a fugit în continuare de orice dezbatere publică? Când, după alegerile parlamentare din 2016, „președintele” amenința cu „vă distrug”  pe cei care nu rupeau alianța votată de cetățeni? Când a forțat un referendum pe întrebări pentru incapabili (ne putem mira că nu a pus întrebarea „vreți aer curat?”!), pe care l-a și suprapus, încălcând regulile democrației, cu alte alegeri? Ba mai mult, când  s-a lăsat prezentat ca trimis al lui Dumnezeu, poate pentru neciopliții de carpatini, ignorând, desigur, că nici blasfemia nu ține de democrație?

După „alegerile prezidențiale”, unul dintre cei mai clarvăzători parlamentari de azi a pus întrebarea: cum s-a putut ca cei care au mers la urne să aleagă pe cineva care, așa cum a spus, cu bunăvoință, presa neutră, nu a făcut nimic cinci ani, nu a discutat public ceva, a dovedit că nu este în stare să poarte o dezbatere și nu s-a angajat la ceva?  Întrebarea rămâne, căci democrația exclude misterele. Mai ales că s-a făcut caz de „programe”,  precum „România educată” sau „România normală”, care nu au fost prezentate pentru că nu există. Poate până se va găsi cineva să le conceapă!

Totuși, mii și mii de oameni calificați și de bună credință au lucrat după 1989 la edificarea și în România a unei democrații bazate pe Constituție, valori și onestitate. Nu este scandalos că țara este ținută la nivelul jos, civic și cultural, al decidenților? Care nu asigură nici producere competitivă, nici dreptate, nici inovație! Nu este revoltător că  acum tot felul de nimeni în drum distrug și democrația, câtă s-a făcut?

Dacă se examinează istoria „alegerilor” din 2019, întrebările se înmulțesc. Nu mai facem caz de numărătoarea militarizată a voturilor, trucarea voinței cetățenilor, exaltarea votului unora care nu trăiesc la fața locului, care, evident, nu au de a face cu democrația.

Altceva este și mai concludent. S-a observat că, în faza ultimă a „campaniei prezidențiale”, preocuparea era cum să fie agățați cu DNA sau cu „justiția” ultimii candidați. Ca nu cumva să rămână vreunul nepătat! Nu cred că aș fi votat cu vreunul, dar ce legătură cu democrația  are eliminarea de candidați, cum s-a făcut, începând de fapt din 2014? Vorbirea despre „penali” poate fi șuetă de minți goale,  dar, pentru oameni maturi, ea nu înlocuiește discuția despre problemele societății. Nu mai vorbesc de procese politice pe traseul alegerilor, pentru a lichida din fașă orice alternativă! Despre ce „alegeri” vorbim?

Viața politică a României actuale nu este cu îngeri, dar abuzurile comise de sus, cu „justiția” instrumentată și servicii secrete aservite, nu țin de democrație. Har Domnului, Nunțiul Papal a dat recent un semnal de înțelegere dincolo de convenții și indiferent de ce fac decidenții care reduc politica la măciucă și “justițiarii” care slujesc altceva decât dreptatea!

Derapajul democrației în România actuală este însă și mai grav. Nu este democrație când dezbaterea cu partidele este înlocuită cu  încurajarea „mișcării” străzii. Pe stradă se poate protesta, dar când nu este decât o manipulare a unor trăiri fără orizont, se petrece altceva. Carl Schmitt știa, ca jurist, unde ducea „mișcarea” străzii în 1933;  ulterior poate că a regretat și nu a mai socotit-o „izvor de drept”. Nimeni în Europa civilizată, până la Cotroceniul din 2017, nu a mai invocat „mișcarea” străzii pentru a deturna democratizarea.

Nimeni, din anii douăzeci încoace, nu a mai preconizat, în democrație, dispariția social-democrației. Nici măcar aberația mai nouă a „președintelui”, anume, de a „tolera” ca oamenii să voteze social-democrații, dar să nu le permită acestora accesul la funcții publice! Ca și cum legitimarea prin vot democratic este degeaba! Poate că un general știa ceva când cita recent opinia „din spatele scenei”, potrivit căreia „alegerile din România actuală le decid serviciile”!

Puțini din anii douăzeci încoace au repetat, în democrație, disprețul pentru valori ce trec dincolo de împărțirea de funcții. Suveranul Pontif a cerut la București frățietate în societate, dar, a doua zi după plecarea Papei, s-au încarcerat cetățeni pe temeiuri care în alte țări atrag amenzi. Pesemne că vătafii României de azi își ziceau, precum în anii treizeci: „religia este doar ca ceața”!

Nu este democrație unde decidenții nu dau seama de ceea ce au făcut sau nu au făcut. Bunăoară, în comerțul vizibil cu ființe umane, în care România se profilează în acești ani, „președintele” nu a avut vreo reacție, deși este directa sa răspundere. Iar ceea ce el a comunicat că a făcut în cinci ani, confundând iarăși noțiuni elementare,  este o cronică de secretariat, nu un raport de demnitar.

Democrație nu poate fi acolo unde „președintele” încalcă legile mai vârtos decât oricare alt cetățean. Infirmările aiurelilor de către Curtea Constituțională sunt deja un volum, care într-un stat de drept ar ocupa justițiarii. Ce președinte este acela care blochează remanierea guvernamentală pentru a împiedica partidul care guvernează să-și realizeze angajamentul față de cetățeni? Ce președinte este acela care vrea alegeri în pofida Constituției? Ce președinte ia cetățeanul ca pe un fraier chemat să voteze ceva ce-l împilează?

Nu mai discut aici nedreptățile, care fac, între altele, ca nici o țară să nu-și lase vreun cetățean la mâna „justiției” carpatice. Tot samavolnic, „președintele” vrea să dea înapoi până și timida încercare de reformă a justiției din ultimii ani, inclusiv secția de examinare a abuzurilor în justiție, iar motivul este meschin.

În nici o țară europeană nu se practică desemnarea de către o persoană a șefilor judecătorilor, procurorilor, serviciilor secrete. Pe bună dreptate, în ultimii ani s-a încercat și în România o corectură și o normalizare. „Președintele” face tărăboi căci vrea înapoi monopolul desemnării și scutirea de răspundere a celor pe care îi numește. Să discutăm ce a ieșit din desemnații săi, când în țară sunt, totuși, juriști pregătiți și integri? Ce democrație este când se fac numiri abuzive!

Se acumulează probe că „președintele” nu cunoaște ce este legitimarea, care condiționează  democrația. Iau în seamă aici doar două fapte.

Legitimarea face ca parlamentarul să fie legat de mandatul pe care i l-au votat cetățenii. Parlamentarul este și el un om liber – el poate să nu mai fie de acord cu mandatul și atunci,  în demnitate,  demisionează. Dar, așa cum s-a procedat de către “președinte”, cu „distrugerea” promisă, doar s-au făcut praf legitimarea, majoritatea rezultată din alegerile parlamentare și, cu acestea, democrația.

Al doilea fapt constă în pretenții de „guvern al meu”, poate, de „majoritate a mea”, de „parlament al meu” și alte stupidități străine democrației. Pretenții absurde, căci, la drept vorbind, în alegerile prezidențiale au mers la vot în jur de 50% dintre cetățeni, iar abia peste 63%  dintre aceștia au votat candidatul care a câștigat. La un simplu calcul aritmetic, este clar că în jur de două treimi din electoratul țării nu l-au votat pe actualul „președinte”. Așa stând lucrurile, nu există legitimarea să-ți umfli venele și să ceri aiureli.

Examinând situația creată de decidenții actuali ai României, recurg, la rândul meu, la comparații. Dar nu este vorba aici doar de comparații. De pildă, într-o conferință pe care am susținut-o în 2009 la Woodrow Wilson Center din Washington DC, am arătat că democrațiile se sfarmă dacă rămân la reglementări ce le reduc la simple alegeri periodice. Am propus atunci – și țin la idee (care, între timp, a găsit adepți!) – un mecanism ce constă, de exemplu, în precizarea în lege a ce înseamnă deplina informare a cetățeanului, a obligației de explicitare a alternativelor între care votantul este chemat să aleagă și a supravegherii de către cetățeni a exercitării demnităților publice (vezi A. Marga, Challenges, Values, Vision…, Cluj University Press, 2011, pp. 429-433). În orice caz, în România s-a ajuns în situația în care numai așa se mai salvează democrația de asaltul decidenților rudimentari, care o desfigurează.

Revin la Europa actuală. Cel mai proeminent economist  de pe scena de azi, Thomas Piketty (Capital et ideologie, Seuil, Paris, 2019), scrie că democrațiile din Uniunea Europeană sunt afectate de două maladii: prea multe decizii se iau „în spatele ușilor închise” și „între noi”. Am indicat în alt loc (A. Marga, România în Europa actuală, Libris, Brașov, 2019) că decidenții României de azi silabisesc banalități și nu înțeleg ce se petrece în Europa. Trenul a trecut de mult pe lângă ei. Mai grav este însă că, în privința maladiilor, ei au dus România de azi în frunte. Ei recurg acum ca în codru  la „decizii în spatele ușilor închise” și  la „decizii între noi”– adică în afara democrației și a Constituției.

Autor: Andrei Marga

Sursa: Cotidianul