Analize și opinii

Apus de soare la Cairo

mubarakLa fel ca in multe alte cazuri asemanatoare, cheia evenimentelor care cutremura astazi Egiptul trebuie cautata pe de-o parte in trecutul recent al acestei tari si in miscarile de placi tectonice care au loc pe plan international ca urmare a crizei economice din 2008-2010, pe de alta. Am scris de mai multe ori ca primele trei valuri ale crizei declansate in anul 2008 – cel financiar, cel economic si cel social – va fi urmat de unul politic. Egiptul era una dintre cele mai slabe verigi ale lantului economic/politic international si, prin urmare, s-a rupt. Devenit republica in 1953, Egiptul independent s-a conturat ca cel mai puternic stat arab din regiune si deseori nu a ezitat sa-si joace extrem de zgomotos cartile (nationalismul panarab al dlui.Nasser, Canalul de Suez, razboiul de Yom Kippur).

Dupa acordul de la Camp David (1978), Egiptul devine prima tara araba care incheie pacea cu Israelul.

Presedintele de atunci, dl. A. Sadat, plateste cu viata acest act, fiind asasinat de extremistii musulmani care-l acuzau de tradare.

Este inlocuit in 1981 de dl. Hosni Mubarak, cel care, in buna traditie politica locala, se eternizeaza in fotoliul puterii de la Cairo.

Insa nimic nu a fost pe gratis iar SUA s-a oferit de fiecare data sa achite nota de plata.

Pretul pacii cu Israelul s-a ridicat la un cec anual cu zece cifre, cam tot atit cit Egiptul incaseaza din taxele exploatarii Canalului de Suez.

America a ajutat de asemenea Egiptul, prin ajutoare financiare masive, sa-si dezvolte agricultura, infrastructura, etc.

Insa roadele acestor “ajutoare” au intirziat sa se vada.

Egiptul a ramas o tara inapoiata, cu o mimica de democratie in plan politic si cvasitotal dependenta de turism, in plan economic.

Cu un PIB pe cap de locuitor de sub 2000 de dolari, fostul imperiu al faraonilor ramine una dintre cele mai sarace state din lume.

Macar partial, explicatia trebuie cautata in lipsa de viziune a unei administratii mai degraba preocupata sa-si conserve privilegiile si sa execute un complicat balet intre Occident si gruparile islamiste interne, tot mai agresive in ultimii ani.

La fel cum unele tiranii sud-americane din anii ’70 si ’80 se legitimau in fata Vestului doar prin atitudinea anticomunista, atitudine menita sa justifice cele mai crase abuzuri interne, tot asa puterea de la Cairo – care a sprijinit SUA si in timpul primului razboi irakian – parea sa-si permita orice fel de persecutii la adresa adversarilor politici, acte de coruptie si delapidari substantiale din ajutoarele internationale, in numele pastrarii echilibrului impotriva islamistilor extremisti.

Si se pare ca acest mecanism de (semi)santaj a functionat, de vreme ce regimul dlui Mubarak a continuat, in pofida unor derapaje tot mai vizibile, sa fie principala tinta a ajutoarelor financiare americane in zona, dupa Israel.

Tot mai subrezit si tot mai aneantizat de realitatea interna, regimul a inceput sa faca si concesii importante aripii musulmane dure.

Casatoriile femeilor egiptene cu evrei sau crestini erau, practic, interzise, dupa cum interzise erau si constructiile de lacase de cult altele decit musulmane, de exemplu.

Adeptii legii jihadiste procedau la executii de capul lor si rareori intrau in vizorul autoritatilor de drept.

Insa orice protest international vizavi de aceste incalcari vadite ale drepturilor omului si derapaje totalitare erau imediat filtrate prin noua straturi de vata, data fiind optiunea “pentru pace” (!?) a regimului dlui Hosni Mubarak.

Asa se face ca in anul 2008, anul in care s-a declansat criza financiara, Egiptul era deja una dintre cele mai subrede edificii politice si economice din lume.

Ce a urmat?

Evident, o inrautatire dramatica a situatiei economice si sociale, perceptibila mai ales la nivelul paturilor oricum sarace ale populatiei. Scumpirea hranei – ca urmare a evolutiei preturilor pe plan global – si a energiei a fost picatura care a umplut paharul.

A fost de ajuns exemplul Tunisiei vecine pentru ca explozia populara sa se produca. In ultimii doi ani, problemelor economice si sociale in continuu agravare, administratia Mubarak le-a raspuns doar prin discursuri graunoase si mimarea unor masuri menite mai degraba sa inaspreasca regimul decit sa-l reformeze.

Ultimul santaj pe care l-a incercat dl. Mubarak a fost acela al venirii la putere – ca alternativa la domnia-sa – a musulmanilor, in caz de explozie politica totala.

Adica vechiul hit al anilor ’80-’90, mixat corespunzator pentru situatia de fata.

Probabil ca nici dlui Mubarak si, mai ales, nici analistilor de la Washington DC care l-au sustinut nu le-a trecut prin cap ca tocmai un asemenea regim – corupt, despotic si cu o slaba performanta administrativa – a fost si este cel mai putenric argument pentru racolatorii islamisti.

La fel a fost la finele anilor ’40 si inceputul anilor ’50 in Cuba, cind regimul dictatorial al lui Batista a reusit sa-i transforme pe multi pasnici dansatori de samba in comunisti feroce si antiamericani la fel de feroce, asigurind venirea la putere a gherilelor conduse de Fidel Castro.

Pina ce vintul rece al crizei globale nu a inceput sa bata, asemenea regimuri despotice au reusit sa mai pastreze aparentele.

Crizele anilor ’80 au obligat, atunci, URSS sa incerce – fara succes – sa se reformeze, iar regimurile marioneta din estul si centrul Europei s-au prabusit unul dupa celalalt.

Tot asa, actuala criza a aruncat dincolo de limita suportabilitatii paturi largi ale populatiei unor state administrate de regimuri ale caror masti incep sa se fisureze. Iar Egiptul este doar unul dintre exemple.

Probabil ca vor urma si altele.

Analiza de Eugen Ovidiu Chirovici 

Sursa: Bloombiz.ro

Abonează-te la newsletter