Dacă spun că niciun bărbat nu poate înlocui o mamă, toată lumea e de acord și spune: „bineînțeles”. Și bărbații încuviințează. Dar dacă spun că nicio femeie nu poate înlocui un tată, apar cuțitele.
Mă uluiește că lucrurile stau așa, deoarece această afirmație ar fi fost banală în urmă cu o generație. Erau două grupuri de adulți care ar fi fost de acord: bărbații și femeile.
Puteai merge departe cu antropologia pentru a explica diferențele -pentru mine sunt fascinante și frumoase – între cele patru relații părinte-copil, niciuna dintre ele nefiind identică: tată-fiu, tată- fiică, mamă-fiu, mamă fiică.
Un bun punct de început îl reprezintă corpul însuși. Cineva de pe Twitter a scris foarte bine despre fiul său care, la 14 ani, are 1,82 și 83 de kg de mușchi și oase. Îl laudă și pare că băiatul merită aprecierile – face tot felul de lucruri pentru mama sa.
Lauda și admirația pentru voinicia unui băiat merg departe. Cât de diferită era relația apropiată și caldă dintre soția mea și tatăl ei, cel mai bun socru pentru mine și cel mai bun bunic pentru copiii mei! Când sănătatea a început să-l lase – s-a săvârșit în 2020, la 90 de ani – ea a fost cea care a avut grijă de el, l-a protejat, dar în ziua de dinainte de a muri (iar noi nu știam că va muri), i-a spus protector că a avut o viață bună și nu trebuie să se îngrijoreze din cauza lui. Era felul său de a-și lua la revedere.
Poate că am devenit orbi la frumusețea acestor relații, în parte pentru că nu ne mai bucurăm de frumusețe în general.
Mă uimește acest lucru de fiecare dată când merg să cumpăr ceva pentru soția mea din magazinele de antichități. Poți spune adesea de la depărtare dacă un obiect a fost făcut sau nu înainte de 1960; sau înainte de 1920. Lucrurile de casă erau făcute să fie frumoase, nu țipătoare, nu porcării. O farfurie de argint nu e vulgară – are acea nuanță vag fluorescentă, care dă mărturie că a fost îndelung folosită, nu ruinată.
Dacă ai un tablou de Norman Rockwell, s-ar putea să valoreze milioane, dar omul acesta a fost angajat ca ilustrator al unei reviste de mase.
Am descoperit o ediție „Everyman” a poemelor lui Dryden, cu copertă subțire și litere de aur pe cotor; seria Everyman era frumoasă și accesibilă pentru, ei bine, oricine – de unde și numele. Lângă ea am văzut trei exemplare din Fifty Shades of Gray, ieftină, un gunoi care reduce omul.
La boxele magazinului se auzea Benny Goodman cântând la clarinet și am realizat că e un alt exemplu de artă care se întâlnește cu gustul popular, o frumusețe reală și trainică. Ca să nu menționez diversitatea sentimentelor din muzică, căci omul e uneori vesel, alteori trist, uneori nostalgic, alteori gata de aventură, iar muzica veche acoperă într-adevăr câmpul nesfârșit al sentimentelor umane, iar asta include și dragostea de Dumnezeu.
M-am îndepărtat de prima propoziție? Cred că da. Dar poate că nu am ajuns atât de departe, deoarece atunci când spui nepăsător sau nervos, că un lucru e la fel de bun ca altul, adesea nu știi cu adevărat ce e unul sau altul, și ce îl face pe unul frumos în felul lui.
Autor: Anthony Esolen
Adauga comentariu