„Ceea ce face acest individ amintește de ce a fost mai urât în istorie!”, spunea, între altele, un admirator al sașilor, care, asemenea multor concetățeni, avea cuvinte aspre pentru situația tristă în care este împinsă România. L-am corectat pe renumitul profesor al Universității din București spunând că nu oricine născut sas angajează vreo cultură, cum nici un român nu-i angajează pe toți românii, și că poți împărtăși o cultură indiferent de etnie.
Din nefericire, încălcarea Constituției și a legilor, de sus, a devenit obișnuință în România ultimilor ani. În aceste zile iese la iveală, încă o dată, ceea ce se putea observa deja înainte de 2019, anume, voința de impunere a unor opțiuni necugetate, fie și prin abuz. Ca onest apărător al pluralismului și al “democrației curate”, la care s-a năzuit în proclamația de la Alba Iulia din 1918 și, din nou, în 1989, îmi pun întrebări.
Dincolo de cramponarea stridentă de la Cotroceni („nu știu!”, „nu mă interesează!”) și fuga iute în weekend, de mobilizarea continuă ce se face împotriva adevărului, sunt tot mai multe argumente, nu numai în Capitală, ce fac realistă ipoteza că s-au petrecut lucruri murdare și la recentele „alegeri”. A fost oare ceva curat în 2019 și în ceea ce a urmat?
Să ne gândim la extragerea tipic securistă a unor parlamentari, la “alegeri” europarlamentare și prezidențiale fără dezbateri, la lipirea unui referendum caraghios de scrutinuri, la diabolizări pe loc de soluții și la multe altele. Celor care iau în seamă declarația unuia implicat, că de fapt „serviciile câștigă în România de azi alegerile”, precum și controlul securist al voturilor și restul datelor, nu li se poate infirma opinia. S-a măsluit în forme diverse, din vreme și organizat. Între ceea ce votează cetățenii și ceea ce se oficializează s-a ajuns la ruptură. Iar pentru cineva cu capul pe umeri, România are “președinte”, dar nu președinte. Nepregătirea și reaua credință întăresc această observație.
Nu am ascuns atașamentul meu față de cultura germană. Este cultura adolescenței mele și cultura în care am dorit să mă pregătesc. Am parcurs stagii la Freiburg im Breigau, Bielefeld, Frankfurt am Main, Erlangen, Münster, Tübingen și München și am învățat enorm. M-am bucurat să exprim apoi ceea ce am învățat.
Am căutat să fac să beneficieze de cultura germană și cei din jur. Arhivele sunt mărturie. Ca rector al universității care a devenit în 1993-2012 cea mai puternică din țară, am extins fără precedent, între multe altele, relațiile cu Germania și am înființat linia germană de studii la Universitatea „Babes-Bolyai”, cu toate premisele (profesori, bibliotecă dotată din Germania, reviste, centru cultural al acestei țări etc.). Ca ministru al educației naționale, am restabilit complet rețeaua liceelor germane din Transilvania, Dobrogea, Bucovina și Oltenia, am înființat al doilea liceu german la București și am transformat Mediaș-ul în centrul formării continue în limba germană. Ca ministru de externe, am fost chemat să conlucrez, inclusiv într-o comisie a Bundestag-ului, în vederea reconfigurării democratice a Europei. De la angajarea în administrația universitară, ca decan (1990), la vizita cancelarului federal Angela Merkel (2010) și a altor demnitari germani la Universitatea clujeană, prin interacțiuni cu vârfuri economice și culturale din Germania, am mărit accesul românilor la oportunități germane.
Amintesc acestea nu din alt motiv decât acela de a justifica întrebarea: cum se aparține culturii germane? Este de fapt întrebarea pe care eminentul profesor de la Universitatea din București a ridicat-o, desigur indirect. Răspund fără ocolișuri.
Se știe că sașii au adus în arcul Carpaților voință de autoorganizare, mai multă credință și mai multă muncă. Când Honterus a făcut reforma învățământului, Brașovul era locul spre care afluiau studioși din Europa. Sistemul lui școlar era, ca sistem, o noutate pe continent. Invențiilor săsești – proiectul zborului uman, instrumentul de încălzit (Meissner), calculul zborului cosmic (Oberth) și altele – li s-au recunoscut întâietatea în lume (Harald Zimmermann, Siebenbürgen und seine Hospites Teutonici, Böhlau, Köln, Weimar, Wien, 1996). Sașii s-au bucurat de autoadministrarea prevăzută de diploma andreiană, iar cînd aceasta a fost încălcată, au luat alte decizii. Suferințele lor, ca urmare a derapajelor anilor treizeci, sunt cunoscute (Georg Weber, Renate Weber, Die Deportation der Siebenbürgen Sachsen in die Sowjetunion, Böhlau, Köln, Weimar, Wien, 1995). La Carpați, școlile, ziarele, teatrele săsești au cultivat o limbă remarcabilă. Teologia săsească a transmis ceea ce se făcea la nivelul lui Karl Barth, Rudolf Bultmann, apoi Wolfahrt Pannenberg și Jürgen Moltmann, încât a creat, pentru cei care citeam în germană, acces la vârfuri ale creștinismului.
După Al Doilea Război Mondial, cultura germană și-a revigorat tradițiile democratice ale lui Friedrich Naumann și Georg Jellinek și a contribuit la democratizarea Europei. Ea a reluat afirmarea de genii în varii domenii (cum spune Peter Watson, The German Genius. Europe’s Third Renainssance, the Second Scientific Revolution and the Twentieth Century, Simon & Schuster, London, 2010). Germania oferă acum cultura ducerii mai departe a democrației. Ea i-a dat nu numai pe “revizionistul” Ernst Nolte, ci și pe lucizii Martin Brozsat sau frații Mommsen, a dat teologii timpului, precum Joseph Ratzinger, a dat sociologia lui Niklas Luhmann, filosofia comunicării a lui Jürgen Habermas și alte contribuții de vârf. Ea dă creștin-democrația, social-democrația și mișcarea ecologică la propriu. Demnitatea umană, libertățile și drepturile, ca și “neliniștea etică”, domină actuala justiție germană.
Opoziția la orice “democrație cu Führer (Führerdemokratie)” este exemplară.
Să revenim însă în România actuală. Aici, cele făcute de “președinte”, ignoră, puțin spus, cultura, pe cea germană cu siguranță, și, mai grav, le contrazic! Nu mă mai refer la “alegeri”, făcute după ce s-au „selecționat” candidați cu ajutorul instituțiilor de forță și cu numărarea voturilor de către Securitate, nici la bazaconiile „prezidențiale”, cu trepăduși în delir cum că “Dumnezeu i-a dat României salvator”! Nu mă refer nici la dictonul pus în circulație – „serviciile secrete au atâta rol cât le lasă decidenții!”. Penibilitățile sunt, la drept vorbind, cotidiene și se bat recorduri!
În alegerile din 2014, se știa, desigur, că era de ales între un aventurier și un nepregătit. Am spus-o, la rândul meu, atunci! În cazul ultimului, când acesta bătea câmpii atacând țări de care depinde starea lumii, i-am spus, telefonic, să o lase baltă, că nu știe despre ce este vorba, iar România are destule de rezolvat. S-a votat, cum se cunoaște, nepregătitul, crezându-se că aduce cu sine o cultură prestigioasă. Se vede acum că nu are nimic de-a face cu aceasta. Iată câteva argumente.
În politică nu intri ca să faci excursii și nici să te îmbogățești, ci ca să aplici un proiect chibzuit. În Germania zilelor noastre (vezi Angela Merkel, Machtworte. Die Standpunkte der Kanzlerin, Herder, Freiburg, Basel, Wien, 2010), proiectul de societate este condus de perspectiva creștină a “demnității umane” și promovează “valorile fundamentale derivate: libertatea, solidaritatea și dreptatea” (p.109). Se poate discuta îndelung asupra acestuia, dar proiectul are contur și realizări.
La noi, după șase ani, nu există proiect și nici capacitatea de a-l articula. “România normală” și “România educată” sunt baliverne pentru cei care se mulțumesc cu vorbe goale – ba chiar ofense. În definitiv, cine trebuie adus la normal? Cine este de educat?
În locul ieșirii din bătutul pasului pe loc, “președintele” a venit cu antagonizarea prostească a cetățenilor. Insul declara emfatic că “s-a suit în capul psd-iștilor”, după care a cerut “să se vină cu idei”. Adică dai foc la casă și-i chemi pe alții să se descurce! A dat jos, încălcând orice legitimitate, un guvern rezultat din alegeri, iar acum nu poate plăti nici amărâtele de alocații pentru copii, nici pensii, nici salarii stabilite prin legi semnate chiar de el. Și mai grav, împrumută în neștire țara. Pandemia nu scuză, totuși, incompetența și abuzurile! Ruinarea a orice în jur, căci nu te pricepi, nu este deloc “lucru bine făcut” – este doar iresponsabilă.
Este destul să observăm că, în Germania, nu obstinația stânga-dreapta contează, ci abordarea mai bună. Personalități integre, explicit conservatoare (cum a fost Frank Schirrmacher, Ungeheurliche Neuigkeiten, Blessing, München, 2015), nu au ezitat să preia public teme ale stângii, precum demnitatea și drepturile persoanei. Fostul vicecancelar Franz Muntefering argumenta zilele trecute, în „Der Spiegel”, că politica înseamnă să integrezi cetățeni, nu altceva. La noi, se reiau înțelegeri inculte ale politicii, iar “președintele” se pune în fruntea trupeților evident străini de civism. Nici într-o țară europeană nu s-a ajuns la asemenea degradare a funcției de președinte.
În ce țară europeană s-a ajuns atât de jos: „ eu vă dau funcții, voi loviți cu orice în concurenți”? În lumea civilizată, valoarea este, oricum, cea care mijlocește. Nicăieri nu se lasă unor infantili să se joace: „introducem fraze în rezoluții la Bruxelles, ca să putem apoi tăia capete acasă”. Nicăieri dezvoltarea nu este înlocuită cu securismul după maxima „democrația este chestiune de forță!” – înlocuire care dă în România de azi mai mulți generali decât în armata SUA, bugete de servicii secrete mai mari decât cele ale puterilor europene, pensii speciale ca nicăieri în Europa și alte aberații ce împovărează o țară devalizată. Nici într-o țară europeană cetățenii nu sunt împinși la ură, unii împotriva altora, precum în România ultimilor ani.
Cine face politică veritabilă se ocupă și de ultimul cetățean al țării. Germania este “stat social”, iar acesta i-a procurat statură. Unde este reacția “președintelui” la abuzurile justiției, care numai independentă nu este? Unde este o vizită la un azil de bătrâni sau la săracii care sporesc sub mandatele lui sterpe? Unde a apărat „președintele” adevărul sau vreo altă valoare?Unde este credo-ul democratului – “nu sunt de acord cu opinia ta, dar nu voi precupeți nici un efort ca tu să-ți poți exprima opinia”?
Cine intră în politică aduce soluții în interes public. Optica germană este că “limba comună, valori imperative, orientări demne de încredere, conștiința rădăcinilor istorice și fundamentele culturale, legate cu un patriotism deschis spre lume” țin laolaltă o societate modernă (Was eint uns? Verständigung der Gesellschaft über gemeinsame Grundlagen, Herder, Freiburg, Basel, Wien, 2008, p.22). La noi, “președintele” s-a preocupat de propria bunăstare. În loc să fie normal, căci funcția obligă, a luptat cu mize meschine. Nu mai vorbesc de caracterizările presei – evident nu cea scrisă carpatic și dată, tot fraudulos, drept “internațională” – ci de presa efectiv internațională: „diletant”, „promisiuni neținute”, „pasivitate”, „avere din surse nelămurite”, „influențe ale Securității”, „statism sau lipsă de idei în politica externă”.
Cu desăvârșit bun gust, Helmut Schmidt își petrecea concediul într-o casă ridicată pe credit în locurile natale, Helmut Kohl pe malul unui lac, Angela Merkel într-o comunitate mică lângă Berlin, ca să nu vorbim de alții. În seara “victoriei” din 2014, am avut discuții cu un vechi prieten, lider al Forumului Democrat German. I-am transmis felicitările de rigoare. Imi voi aminti mereu reacția lui: “Andrei, nu te grăbi, nu cunoști omul, stai să vezi!”.
În definitiv, când vezi că “președintele” lăsat de capul lui o ia razna, nu poți să nu te întrebi: de unde disprețul pentru “niște evrei”, de unde tema “scoaterii din România” a social-democraților, de unde tema “eșuării” unei guvernări care a asigurat, place-nu-place, creștere economică și măriri de venituri? Poți oare să nu-ți amintești pagini din Mein Kampf–ul lui Hitler și diatribele lui Goebbels, în care se disprețuiesc evreii și se incită la “distrugerea” social-democraților? Poți să nu-ți amintești că Hjalmar Schacht (Wie eine Demokratie stirbt?, 1932) recomanda contestarea fără scrupule a oricărei reușite a rivalului și eliminarea acestuia?
Viața publică pretinde integritate. Helmut Kohl cerea adevăr și în cele mai dezavantajante situații (vezi Heribert Schwan, Tilman Jens, Vermächtnis. Die Kohl-Protokole, Heyne, München, 2014, p.199). Unde este la noi integritatea când se minte “oficial”? După ce i-a denigrat în fel și chip pe cei din guvernul anterior, „președintele” își atribuia meritele lor – de pildă, succesul președinției rotative europene, încât un representant francez a putut acuza “schizofrenia” din politica românească! Acum face inaugurări pe ceea ce altădată privea cu mânie, căci era construit de rivali.
Nu aparții culturii germane călcând în picioare statul de drept democratic. Parlamentari germani mărturiseau că dacă în Germania s-ar fi descoperit protocoale precum cele semnate în România anilor 2009-2018, între procuratură, judecători, servicii secrete, oamenii “ar fi luat foc”. În statul german actual, contează nu doar “deciziile justiției”, ci și calea pe care se ajunge la ele.
La noi, se pune tot mai justificat întrebarea: de ce se înlocuiește necesara democratizare cu noul securism și „republica procurorilor”? Cum mai vii dintre sași, care au cunoscut ca puțini alții represiunea Securității, când o restabilești copios? Ce „independență” are justiția când îi pui în frunte judecători mediocri, care te-au servit? Ce „independență” când nimic nu se lămurește cu probe, ci cu loviri? Cum te dai creștin când, a doua zi după apelul din București al Papei, la frățietate, apuci sabia și lovești primul?
Ține de temeincia la care ne îndeamnă cultura germană să ne pregătim asiduu, cu inima și mintea deschise. Am auzit și eu de certuri prin culise asupra scrierii de cărți. Avuseseră dreptate o consilieră, germană la origine, și un secretar de stat, când spuneau că insul nu pricepe. Acum devine evident ceea ce unii din preajmă, sub imperiul probelor, murmură, la întâlniri de seară, că nu se înțelege Constituția!
Un adevăr se impune: nu merge fără cultură instituțională. Un ilustru cancelar federal le pretindea politicienilor să citească necontenit (Auf eine Zigarette mit Helmut Schmidt, Kiepenheur & Witsch, Koln, 2016, p.108-114). Mărginirea, fie ea și drapată sub gesturi țepene de vătaf de sat, nu duce departe. În orice caz, nu este ceva de care o țară are nevoie.
Principala personalitate filosofică a Germaniei și a Europei de azi, Jürgen Habermas, a avertizat adesea asupra erorilor Comisiei Europne. „Politicienii noștri sunt de mult timp incapabili să aspire la altceva decât la realegerea lor. Ei nu au substanță politică și nici convingeri”. Orizontul lor politic este de fapt cel mult un „autoritarism plebiscitar”, despărțit de democrația pe care proiectul european o prevedea.
Acum, observând reacția la pandemia covid-19, nu poți să nu-i dai din nou dreptate gânditorului. Am în vedere aici doar infectarea României prin decizii eronate ale “președintelui”, care au adus în țară, fără control sanitar serios, un milion și jumătate de “votanți ai noștri”, cum se laudă “liberalii”, și, desigur, amatorismul obsedat de interese insipide, care fac astăzi din România campioană europeană într-o privință tragică!
Firește, fiecare cetățean poate judeca pe contul său. Un adevăr este însă sigur. Când ești prost și de rea credință nu reprezinți nicio cultură – te reprezinți doar pe tine. Numai că pentru asta nu ar trebui să plătească alții.
Autor: Andrei Marga
Sursa: Rasunetul
Adauga comentariu