Lumea în care trăim reclamă rezolvări în grade diferite de urgență. În față stau acum desfășurări ce se cer curmate: războiul, conflictul dinăuntrul creștinismului, scindarea lumii, degradarea ființării umane. Niciuna nu încetează fără religie – religie la propriu.
Consider că filosofia, știința, arta, religia, din schema „spiritului absolut”, sunt, totuși, în pofida ambiției lui Hegel de a le aduce sub cupola filosofiei, forme perene ale spiritului. Teza autonomiei fiecăreia, împreună cu teza nevoii unei conlucrări, sunt miezul scrierilor mele despre religie (Teologia Hodje ,2008; Frații mai mari. Întâlniri cu iudaismul, 2009; Religia în era globalizării, 2014; Absolutul astăzi.Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger, 2017; Filosofi și teologi actuali, 2019; Europa și Israelul. O simbioză istorică, 2020). Promovez ideea unui aggiornamento nu numai doctrinar, ci și sub aspectul cunoștințelor despre religie. Aceasta pentru că s-au acumulat – să spunem, de la Renan, von Harnack, Soloviev, Rosenzweig încoace – mai multe asemenea cunoștințe decât în multe secole anterioare.
Recent, am circumscris într-o carte (Unde este Dumnezeu? 2022, coautor dr. Florin Ludușan) situația religiei în zilele noastre, pe care o examinasem în cadrul „Conferințelor de la Târgu Mureș” (2021). Redau tezele la care am ajuns, plecând, firește, de la întrebări puse de auditoriu.
Religia este narațiunea elaborată conceptual despre prezența lui Dumnezeu în lume, cu dovezi raționale și cu conduita ce decurge din această prezență. În pofida oricărui pozitivism, propozițiile religiei au sens, căci viața și felul de viață al omului pot avea sens.
Poruncile sunt stabilite prin revelație și verificate prin practici istorice. Revelația își are loc într-o teorie a cunoașterii capabilă să facă față ramurilor diverse ale întregii culturi.
La integrarea culturală a lui Dumnezeu este de lucrat și azi spre a evita reduceri simpliste – atât în înțelesul că Dumnezeu ar fi făcut totul, cât și în înțelesul că s-ar fi oprit la creație sau ar fi abandonat lumea.
Creator, diriguitor și izbăvitor al lumii, Dumnezeu a încredințat oamenilor, cum spune chiar Biblia, un vast teren de lucru în lumea vieții lor, de care răspund.
Credința în Dumnezeu este miezul religiei și are două componente legate – recunoașterea existenței lui Dumnezeu și punerea soartei proprii în mâinile sale. Cu această înțelegere a credinței se evită confundarea religiei cu alte abordări – fie ele și ieșite din sânul ei.
Suntem în posteritatea criticii moderne a religiei, care a lăsat urme. Conștiințele au devenit mai critice în privința realităților, iar teologia și cultura religioasă au a le face față în mod rațional.
Critica modernă a religiei, care a fost nutrită de aspiraţia depăşirii religiei, a fost, între timp, infirmată. Istoria, antropologia, sociologia și psihologia religiei sunt cercetări utile ale impactului religiei, dar nu ating credința.
În critica modernă a religiei care contează și azi, cu Hegel, Feuerbach, Comte, Marx, Nietzsche, nu a fost vorba în fapt de contestarea prezenței lui Dumnezeu în realitatea lumii, ci de sancționarea instrumentalizării religiei ca justificare a stăpânului și a acțiunilor lui. Valorificarea înnoirii fără precedent a cunoștințelor favorizează azi religia.
În cultura timpului nostru, are loc nu doar resuscitarea nevoii de religie, ci o revenire la religie și o revenire a religiei în cultură. Nevoia de autenticitate și cultură se simte și printre religioși. Azi, înseși religiile monoteiste și denominațiunile lor caută, fiecare, să convingă credincioșii. Ideologia și propaganda ieftină fac însă adesea deservicii religiei.
Timpul erodează multe în lumea materială, dar nu și valorile sensibilității, intelectului și rațiunii. Asincronia nu înseamnă automat inactual, iar timpul elaborării unui adevăr nu-l face anacronic.
Religia nu este doar contemporana noastră. Ea a fost, istoric vorbind, sursa modernității. Abia pe fondul ei s-a format modernitatea: în egalitatea oamenilor în fața lui Dumnezeu, democrația modernă a avut o premisă, iar știința modernă a avut în coordonatele monoteismului iudeo-creștin condiții ale posibilității sale. Azi, religia este suport al apărării umanității oamenilor.
Datele istoriei Bibliei trebuie luate în considerare, căci nu se poate înțelege Biblia fără ele. Cunoașterea este însă întreagă numai dacă urcăm la viziunea durabilă asupra condiției umane încorporate în ele.
Fiind narațiune de mari proporții, în Biblie găsești orice gen de reflecție asupra istoriei, personajelor și evenimentelor. Dar ceea ce este cel mai adânc se află la nivelul sensului: asertarea modului de a fi uman.
Nu se poate înțelege creștinismul fără a observa cum este înțeleasă Biblia în cultura în care s-a format și nu ai cum să ajungi la înțelegerea lui Iisus detașându-l de oamenii și lumea din care s-a înălțat.
Cercetarea lui Iisus sub aspect istoric este un bun al religiilor monoteiste. Cercetarea istorică nu este criteriu de religiozitate, dar rezultatele ei pot spori cultura religioasă. Profunzimea credinței este servită astăzi de buna cunoaștere a ceea ce s-a petrecut la Ierusalim în jurul intrării în era noastră, istoric și escatologic.
Nu se poate explica ceea ce s-a petrecut la Ierusalim fără a lua în seamă Evangheliile, inclusiv diferențele dintre ele, dar și restul izvoarelor valide. Nu este punct de plecare mai realist pentru a înțelege „procesul lui Iisus” decât afirmația din Evanghelia după Ioan, după care, în fața minunilor pe care le săvârșea Iisus, Sinedriul a ajuns să fie dominat de temerea că „dacă-l vom lăsa așa, toți vor crede în el și vor veni romanii și ne vor lua locul și neamul”.
Nu este soluție la crizele societăților de astăzi – de raționalitate, de legitimare, de motivație, de creativitate – fără a apela la resursele religiei.
Globalizarea a prilejuit ieșirea denominațiunilor din izolare și regăsirea orizontului unei religii a umanității, dar a expus religia forțelor marketizării și presiunii laicizării.
O națiune poate face din religia ei un motiv de mândrie dacă acea religie recunoaște în fiecare om o ființă umană demnă de respect ca oricare altul și refuză încercările de a o instrumentaliza.
Religia s-a despărțit benefic de folosirea ei ca justificare a stăpânului. Religia nu exclude politica, dar abia acea politică este compatibilă cu religia care face țintă curentă din umanizarea condițiilor de viață ale celor mai umili și mai loviți de soartă și intervine cotidian pentru ameliorarea condițiilor vieții.
Reprezentarea publică nu este conformă religiei dacă purtătorii ei stau deoparte la evenimente ce afectează viața oamenilor, ca și cum acestea ar fi doar răspunderea altora, dacă nu au răspunsuri la dificultăți și conlucrează cu decidenți străini de interesul public.
Religia nu mai este doar o chestiune privată a fiecăruia, ci o forță majoră în sfera publică a societăților. Nu este nevoie ca toți cetățenii să devină credincioși, ci doar ca mai mulți să se comporte asumându-și că în lume ar putea fi și un Dumnezeu.
Politica fără etică eșuează, iar democrația fără democrați însuflețiți de valori derivate din grija și iubirea aproapelui se subminează singură.
Umanitatea a intrat în constelația culturală a nevoii de conlucrare dintre științe, filosofie, teologie, arte pentru a afirma umanitatea omului și a înfrânge dificultățile.
Lăcașurile de cult nu se închid niciodată, oricine ar dispune. Liturghia îl cheamă pe Dumnezeu în viața efectivă a oamenilor, dar fără ca sublimul viziunii să fie trădat de festivisme de conjunctură.
Lumea nu se sfârșește cu cineva sau ceva, dar pentru fiecare om lumea aceasta se sfârșește la un moment dat. Moartea este evenimentul cel mai profund al existenței. Nimic nu poate compensa moartea.
Conștiința morții implacabile poate induce alegerea unei vieți adecvate. Trăirea convingerii în viața de apoi rămâne un stimulent la răspundere, chiar dacă viața de apoi nu va fi aidoma vieții din lumea dată.
Dumnezeu și împărțirea oamenilor pe culturi sau genuri sunt realități de ordine cu totul diferite. Dumnezeu nu este relativizabil și nici adaptabil la subiecți sau contexte.
În condițiile asaltului pe care-l trăim astăzi la adresa unor tradiții majore, umanitatea omului rămâne punctul de sprijin. Doctrina facerii omului după chipul și asemănarea lui Dumnezeu rămâne fundamentul demnității umane.
Rezolvă credința probleme de viață? Din medicină aflăm că o condiție sufletească bazată pe credință are rol terapeutic, din istorie știm că oameni însuflețiți de credință au schimbat lumea, etica ne-a spus demult că valorile au premise în credință, sociologia ne spune că acțiunile pot fi energizate de credință, politologia că democrațiile și performanțele vieții sunt favorizate în comunități credincioase.
Creștinul se justifică prin înfăptuirea dreptății și iubirea aproapelui duse pe față dincolo de conformism („fac ceea ce se cere”) și de subiectivism („nu-s vremuri să faci ceva” sau „fac doar ce-mi spune tradiția”). Făcând, deci, ceea ce apropie „împărăția lui Dumnezeu”. Schimbând, așadar, tehnologii, cunoștințe, relații, instituții, decizii și decidenți, gânduri, pentru a întruchipa valori. A fi creștin presupune vederi – de pildă, a valorifica ființa umană din fiecare om, a cultiva disponibilitatea la schimbare, inclusiv la schimbarea de sine, și dialogul; presupune atitudini – de exemplu, a nu ceda egoismului și lăcomiei, a nu te lăsa în seama impresiilor și a simplei propagande; și presupune acțiuni – precum a spune pe nume sărăciei, imposturii, minciunii, nedreptății, a-l apăra pe cel în necaz și a face ca și altul să se bucure de ceea ce te mulțumește pe tine.
Este iarăși mult rău în lume – falsurile, minciuna organizată, fraudele, escrocheriile ce încep cu decidenții, încălcarea democrației și a respectului ființei umane, sacrificarea propriului popor prin decizii nechibzuite, crime. Unde este Dumnezeu? Răul poate copleși, iar teodiceea ne poate da explicații. Dar numai încrederea rațională în Dumnezeu este consecventă cu religia. Ea înseamnă acum a ieși din suficiență și a schimba ceea ce este. Căci sunt corelații, echilibre ale lumii, valori ale societăților și, cu siguranță, ale naturii, care țin de rațiunea lui Dumnezeu și pe care, dacă le încalci, plătești.
Vedem cum astăzi se plătesc din greu costurile acestei transgresiuni. Observăm în jur că atunci când nu este pricepere, se distruge și ceea ce s-a moștenit. Când cultura scade, nu sunt soluții, iar viitorul devine opac. Când nu este nici înțelepciune, se apucă pe căi înfundate. Când buna credință lipsește, se ajunge la conflict. Iar când nu este nici pricepere, nici cultură, nici înțelepciune, nici bună credință, precum în mod frecvent în zilele noastre, vedem prea bine ce iese – șanse pierdute, distrugeri, suferințe și neputințe.
Sursa: http://www.andreimarga.eu
Adauga comentariu