Analize și opinii

Andrei Marga: „Nefiind în stare de argumente, tot felul de nimeni mint și atacă”

La nepricepere, ce are ca rezultat declinul tot mai multor domenii și îndatorarea fără precedent a României, se adaugă erorile decidenților ei actuali. Bunăoară, acum, din faptul că s-au administrat deja în copilăria multor generații anumite vaccinuri (antipoliomelitic, antirujeolă, antigripale etc.), cu rezultate certe, unii deduc că vaccinurile anticovid-19 aflate în circulație, testate, prin forța lucrurilor, prea scurt, ar putea fi tot obligatorii. Iar de aici poate începe o altă improvizație cu riscuri.

Prototipică printre erori este abordarea religiei. Aproape că nu găsești intervenție a decidenților neteologi care să nu confunde religia cu idolatria și miturile. Or, religia la propriu, se știe bine, presupune revelație, legământ între Dumnezeu și om și mântuire și nu este decât acolo unde găsim acestea.

Un alt exemplu la îndemână acum este tevatura prin care „liberalii” vor să-și elimine „liderul”, declarând că ar fi „epuizat”. Prăbușirea în stupiditate este atât de mare încât nici nu se examinează vreo idee a „epuizatului”, cum se face oriunde când este vorba de un rol public, ci se atacă persoana. Cum s-a văzut, un june așa-zis „liberal” filmează pe ascuns insul, într-un moment în care acesta abia s-a așezat pe scaun într-o sală și sugerează, primitiv, că acela nu are adepți. „Nu-mi mai satisface interesul personal, deci este epuizat” este deducția „liberalilor” de conjunctură, după modelarea perenă a lui Caragiale: democrație să fie, dar înșfăcați-l!

Se fac confuzii începând cu vârful și se așteaptă ca populația să le înghită. De pildă, poate cea mai costisitoare dintre ele, integrarea europeană, de care unele țări au știut să beneficieze substanțial, este înțeleasă de decidenți ai României actuale ca devalizare a resurselor. Incompetenți, ei nu pricep nevoile țării și nici nu știu să le promoveze. Sau, un alt exemplu, deunăzi „președintele” pretindea că ar fi obținut „legitimarea democratică” a încropelii sale pe educație, după ce confunda legitimarea cu o plebiscitare ieftină printre inși manipulabili.

Este fapt istoric acela că, în România de azi, politica s-a alterat în plus odată cu îmbrățișarea formulei lui Carl Schmitt, a „politicii drept distincție amic-inamic”, care a otrăvit Germania anilor treizeci și i-a prefațat catastrofa din 1945. Și în România ultimilor ani politica s-a convertit în atacarea de persoane, în loc să ia în seamă ce spun diferiții cetățeni.
Este deja răspândită meteahna de a subestima ceea ce spun oamenii, invocând datele lor fizice, afinitățile lor politice, cariera, biografia sau orice. În ultimii ani, chiar stimulând neisprăviți să ofenseze cetățeni prin piețe și alte locuri publice! Ca și cum un cetățean nu ar avea voie să-și spună părerea oricând și nu ar putea avea dreptate, fie și încătușat, indiferent de ce spune „justiția” de la Carpați!

Nefiind în stare de argumente, tot felul de nimeni mint și atacă. Ei nu au habar de subiectele ce se discută și confundă libertatea cu discreditarea altora și probarea susținerilor cu bălăcărirea. Perceptibil, din civilizație nu au învățat ceva.
Această mentalitate păguboasă s-a extins în România ultimilor ani. Ea a ajuns până și în relațiile externe ale țării, în care contează nu faptele, nici cultura, ci administrarea de clișee.
Cum, din nefericire, obtuzitatea dă tonul, nu se înțelege că ceea ce a dus la formarea modernității, la apariția democrației și la succesul istoric al unor democrații a fost tocmai preocuparea de a gândi corect, a comunica și a decide la fel. Or, nu este posibil vreun progres fără așa ceva. Gândirea corectă este cheia dezvoltării, iar erorile pregătesc prăbușiri.

Neîntrecutul Urmuz a obținut efecte literare observând cât s-a lățit cugetarea dezordonată (poate descompusă!?). Îmi vine în minte proza sa Puțină metafizică și astronomie, cu reflecția de neuitat asupra mișcării corpurilor cerești: „Că admițând că ele se învârtesc numai după propriul lor gust, apoi e greu de presupus că fac aceasta în mod cu totul dezinteresat, fără nici o intenție cât de mică de procopseală pe setea mulțimilor și a distanțelor mari, fără rost și necesitate. Parcă ar fi chiar puțin comic să te învârtești în veci de veci gratuit și numai pentru a te vedea alții…”.
Sesizând actualitatea unor personaje ale literaturii clasice, Marta Petreu a avut inspirația de a cerceta utilizarea literară a sofismelor (Jocurile manierismului logic, EDP, București, 1995). Impresionat de extinderea acestora în viața publică, le-am inventariat din punctul de vedere al unei logici aduse la zi (vezi Argumentarea, Editura Academiei Române, București, 2010, ediția a patra), iar împreună cu studenți, în seminarii și lucrări, am examinat erori (sofisme) din decizii ale zilelor noastre.

Din nefericire, erorile pe care le știm fiecare din învățarea logicii nu au rămas în manuale. Ele s-au înmulțit în lumea din jur. Iată doar câteva ilustrări.
Se știe că deja Aristotel, în mereu actualul său Organon, a vorbit de „ignorarea tezei (ignoratio elenchi)”, înţelegând prin aceasta eroarea de a nu discuta, într-o argumentare, ceea ce susține cineva, „teza sa”, cum se spune, ci de a o înlocui cu altceva – altceva ce poate fi important, dar în altă relație. Altfel spus, nu se dovedește sau infirmă ceea ce este pus în discuție, subiectul, ci se trimite la altceva. Acestei erori Caragiale i-a conferit consacrare literară, dar realitatea de azi l-a întrecut cu mult.

Bunăoară, se folosește în exces „sofismul autorității (argumentum ad verecundiam)” ce constă în invocarea unei autorităţi spre a întemeia sau respinge o teză. La noi circulă, de exemplu, sofismul „deoarece justiția l-a condamnat, cu siguranță este vinovat”, după ce s-a cultivat aberația, neîmbrățișată, totuși, în vreo altă țară, potrivit căreia „să nu ne atingem de hotărârile justiției”. Cât se poate conta pe aceste hotărâri ne dăm seama din faptul că nicio țară nu-și lasă cetățenii la mâna „justiției” carpatice – dacă poate, îi extrage, cum s-a văzut de atâtea ori. Iar după ce , în 2009-2016, șefii judecătorilor, procurorilor și serviciilor secrete au încheiat acorduri de „cooperare”, nici astăzi abrogate prin forța unei legi, este clar despre ce fel de „justiție” poate fi vorba. Cu excepții de rigoare, firește! Cum se observă în nenumărate spețe, „justiției” carpatice i-au și rămas străine apelurile marilor judecători de pe continent la „etica îndoielii” și „neliniștea etică”!

Privind lucrurile în profunzime, devine tot mai limpede că este nevoie de reangajarea construcției instituționale în România. Căci, place sau nu, ca urmare a amatorismului decidenților și, desigur, a statului securist la care se recurge copios (ca să citez analiza unui contemporanist european remarcabil!), eșecul este realitate. Generoasa deschidere din decembrie 1989 și năzuințele de atunci nu au fost suficiente. S-a eșuat în privatizare – cei mai buni economiști ne spun că nu se atinge producția agregată a mediocrului an 1988!. De un deceniu se distruge asiduu bruma de democrație agonisită între timp. În țară s-au instalat confuzia de valori cea mai mare din istoria ei modernă. Corupția este și ea mai extinsă ca oricând. Politica externă a dispărut. Aproape zi de zi se confirmă eșecul din justiție.

Desigur, există o „autoritate” a specialistului într-un domeniu de preocupări, inclusiv în justiție. Dar această autoritate, ce nu poate fi tăgăduită, nu constituie probă decisivă în favoarea vreunei susțineri. Pe deasupra, o hotărâre a justiției contează, dar numai împreună cu calea pe care s-a obținut.

„Sofismul autorității (argumentum ad verecundiam)”, ce se naște luând opinia unei autorități ca argument decisiv (vezi E. W. Schiper, E. Schub, A First Course in Modern Logic, Routledge and Kegan Paul, London, 1960), are multiple forme. Este vorba de „autoritatea cuprinzătoare” („deoarece specialistul a spus astfel”), „autoritatea dogmatică” („aşa s-a stabilit”), autoritatea rău plasată (a suprasolicita, de pildă, opinia unor simpli politruci în economie sau drept sau educație sau sănătate), „autoritatea deformată” (a schimba semnificaţia afirmaţiei cuiva rupând-o din context), „autoritatea venerabilă” (a-i invoca pe cei din trecut ca autorităţi), „autoritatea fixă” (a postula o autoritate şi a refuza orice deviază de la opiniile ei.). Se practică şi o „eroare conversă a autorităţii”, folosită cu apetit azi, de o nouă generație de diletanți agresivi, ce constă în a tăgădui merite celor din trecut pe motivul că aparţin trecutului.

Desigur, opinia unui expert trebuie să conteze. Dar este nevoie să se distingă între „apelul la autoritatea expertului ca probă decisivă”, care este sofistic, şi folosirea „mărturiei expertului” (Douglas Walton, A Pragmatic Theory of Fallacy, University of Alabama Press, Tuscaloosa, 1995, p.73), care poate fi probă.
Deosebit de frecvent este „sofismul ad hominem”. Eroarea constă în invocarea datelor personale ale celui ce susţine o teză ca probe în favoarea sau împotriva susținerilor acestuia. Acest sofism se bifurcă în „argumentum ad hominem abuziv” (a explica, de pildă, ideile unei persoane prin moralitatea sa, nefericirile, accidentele biografiei sale) și „argumentum ad hominem circumstanţial” (a sugera că oponentul satisface un interes personal susţinând o anumită teză, sau a întemeia o teză invocând că oponentul practică de fapt contrarul a ceea ce susţine). În orie situație, însă, la „sofismul ad hominem” recurg mințile slabe, care, neavând probe în subiectul discuției, se refugiază în perorații despre autori.

Nu lipsește din panoplia erorilor frecvente „sofismul ignoranței (argumentum ad ignorantiam”). Eroarea constă aici în a lua ca argument în favoarea unei teze imposibilitatea de a dovedi contradictoria ei: „este aşa, căci nu se poate dovedi că nu este aşa”. Oportunismul civic și politic stă pe deducția „așa mi-e mai bine, căci nu știu dacă ce ar veni ar fi convenabil”. Deciziile „telepatice” din „justiția” indigenă stau și ele pe sofismul „inculpatul este vinovat, căci nu poate dovedi că este nevinovat”.

A socoti asentimentul unei mulţimi de inși la o teză ca probă a adevărului ei – „este aşa, fiindcă toţi cred astfel” – este eroarea „argumentum ad populum”. Ea poate lua și forma „deoarece cei mai mulţi consideră astfel, este aşa”. Ca exemplu, fiind abordată nu factual și coerent, ci cu sofisme de acest fel, corupția din România nu a contenit să crească în fapt (destul să observi nepotismul din instituții, care este azi ca în nici o altă țară!), iar „lupta contra corupției” a și eșuat, fiind, cum spun vecinii, „de vitrină”. O altă formă este „eroarea practicii comune”: „este aşa, căci ceilalţi consideră, de asemenea, că este aşa” (Tracy Bowell, Gary Kemp, Critical Thinking,: a Concise Guide, Routledge, New York, London, 1999, p.119-120). Reticența la inițiative de schimbare în societatea noastră se reazemă în fond pe acest sofism, fiind prea rar curajul personal de a spune lucrurilor pe nume.

Azi, sunt destui cei care cred greșit că, invocând Inchiziția sau exaltarea credinței în dauna investigației, discuția despre religie se sfârșește. „Sofismul consecințelor (argumentum ad consequentiam)”, care este îmbrățișat în acest caz, este eroarea ce constă în a invoca consecinţele spre a convinge de adevărul sau falsitatea unei teze. Eroarea provine aici din împrejurarea că „premisele au de a face doar cu consecinţele ce ar rezulta din acceptarea concluziei, şi nu cu adevărul acesteia” (Nicholas Rescher, Introduction to Logic, St’Martins Press, New York, 1984, p.82). Adevărul nu se lasă dizolvat în consecințe, ci rămâne valoare autonomă.

„Sofismul bățului (argumentum ad baculum)” implică „apel la forţă, la teamă sau la ameninţare pentru a produce acceptarea unei concluzii.”(Douglas Walton, op. cit., p. 40). Ca ilustrare, este fapt că mulți întreprinzători se tem în România actuală să reacționeze la inepții oficiale, căci se tem că li se trimit pe cap DNA-ul sau alte instituții, cu sancțiuni. Sau, ca alt exemplu, prin țară umblă acum după sprijin candidați de trei parale la funcții cheie în partide și societate, care stârnesc de fapt teamă prin răfuielile la care ar putea recurge.

O variantă a „argumentării cu arătarea bățului” este „sofismul pantei alunecoase (slippery slope fallacy)”, ce constă în invocarea de consecinţe periculoase ale acceptării unei teze, lăsând în afara discuţiei probele. „Corectitudinea politică” stă de obicei pe acest sofism – „abaterea de la politicile existente, fie ele și dezastruoase, este un risc”.
Eroarea ce constă în a evoca consecinţele greu de suportat ale unei teze, în favoarea acceptării sau respingerii ei, sau „sofismul compasiunii (argumentum ad misericordiam)”, este și ea frecventată. Prin acest sofism se încearcă exercitarea de fapt a unei presiuni de natură sentimentală pentru acceptarea unei decizii: „dacă nu cumperi arme, nu te poți apăra” – ca și cum nu ar fi posibile și arme din producție proprie, iar apărarea s-ar reduce la arme.

Eroarea considerării „absenţei obiecţiilor” la o teză drept argument (argumentum ex silentio) în favoarea adevărului tezei este mai răspândită decât se crede. „Ne aflăm pe un cursul celei mai mari creșteri economice din UE, căci nimeni nu a obiectat” este un astfel de sofism. „Alegeri” cu majorități de carton – un „președinte” cu în jur de 30% din electorat și „guvernul său”, cu în jur de 15% – permit alte exemple. „Nefiind obiecții la legitimitate, ea este asigurată” este deducția tipică ce se face astăzi, firește eronată.
Nu lipsește „eroarea obiecţiilor”. Ea se produce atunci când din existenţa de obiecţii la o teză se deduce că teza nu este adevărată. Cugetarea „teza că primul ministru nu este de fapt competent nu este adevărată, căci mulţi îl laudă” reprezintă asemenea sofism.

Englezii au delimitat „sofismul om de paie (straw man fallacy)” ce se produce atunci când participantul la o argumentare deformează opinia oponentului său şi atacă de fapt deformarea (Douglas Walton, op.cit, p. 56). Și la noi, discuția, fie și critică, a unor autori despre starea Uniunii Europene este desfigurată de ageamii, care îi portretizează pe cei dintâi drept „eurosceptici”. Ageamiul nu se confruntă cu teza oponentului, ci o deformează, căci nu o poate disloca altfel. La fel face și cel care socotește orice critică a situației din societatea dată drept semn de pesimism istoric.
Fiecare persoană câtuși de puțin reflexivă poate adăuga, pe baza propriilor observații, exemple de sofisme din viața publică a României actuale. Ele sunt peste măsură de răspândite. Și de costisitoare!

Important din capul locului este să ne dăm seama că există forme ale argumentării ce despart ceea ce este logic corect de ceea ce este eronat. Aceste forme sunt ale culturii universale și se aplică în viața de fiecare zi. Sau nu se aplică!
Nu poți fi nici modern, nici european, nici democrat fără a fi capabil să aplici cultura universală a gândirii corecte. Autoflatările, pe care le practică minți slabe, nu ajung nicidecum.
Gândirea corectă are răsfrângeri în orice întreprind oamenii. Nu se poate rezolva durabil nimic – dovadă neputințele și sărăcia performanțelor din România actuală – încălcând regulile gândirii corecte. Din capul locului, nu se poate democrație cu erori logice – democrația și recursul la sofisme se exclud.

(Din volumul Andrei Marga, Viitorul democrației, în curs de publicare)
Autor: Andrei Marga

Sursa: corectnews.com

Abonează-te la newsletter