Nemulțumirea față de politicile actuale pare în creștere, în diferite țări. Fapt este că altădată, politicienii se ridicau dintre cetățenii cei mai merituoși și mai de vază, capabili să conducă. Azi, în evaluări deschise, cei întrebați pun rareori pe primele locuri politicieni. Aceștia se pot și vota, dar, în mod frecvent, a doua zi se critică ce s-a votat. Răul mai mic devine repede răul însuși.
Sunt însă și mulțumiți. Mai cu seamă cei care se străduiesc să se pună bine cu decidenții orei sau unii dintre cei care caută să le ia locul! Mulți și reușesc, dar creează de obicei, prin nepricepere și simplă descurcare, noi dificultăți concetățenilor.
Dincolo de orice, explicația este că politica a apucat din nou pe panta declinului, cu rezultate în consecință. Stagnarea în neajunsuri a unor societăți, eșuarea în inversul celor promise, antagonizarea oamenilor, pentru a prezerva funcții, vin din acest declin.Prea mulți politicieni de azi sunt preocupați de căpătuire, mai degrabă decât de prosperitatea propriei comunități. Soarta celor umili îi interesează puțin, dreptatea, echitatea și libertatea altuia contează doar la festivități.
Oricum ar sta însă lucrurile, într-o societate modernă nu sunt soluții fără politică. Sistemele – economic, administrativ, educațional, științifico-tehnologic, cultural – funcționează, vrând-nevrând, sub impactul politicii. Acesta este atât de mare, încât nu se mai poate indica azi instituție publică importantă necolonizată de decizii politice. De fapt, nici nu există. De aceea, disculparea a tot felul de ocupanți de funcții, cum că „politicienii ăștia sunt de vină”, este nu doar eronată, dar și trivială. Doar inși care nu cunosc sau se fac că nu cunosc lumea sau care au ceva de ascuns cultivă iluzia apolitismului.
Ca urmare, prin forța lucrurilor, trebuie reflectat mai precis asupra politicii. Ceea ce nu înseamnă, desigur, a accepta politici sau politicieni din fața ochilor și a crede că istoria s-a sfârșit cu ceea ce este.
Dintotdeauna, politica a fost înțeleasă ca „știință” sau „artă” a „guvernării”, „administrării”, „puterii” unui „stat”, în vederea asigurării „binelui comun”. Acești termeni intră în definițiile politicii de oriunde.
Dar, de aici nu rezultă nicidecum că politica ar fi aceeași de-a lungul timpului și în orice stat. Și ea s-a schimbat. Politica stă pe temeliile unor conceperi diferite ale societății, focusurile și accentele ei nu sunt mereu aceleași.
Politica a înregistrat praguri în istoria ei. De pildă, Aristotel o privea ca acțiune de înfăptuire a binelui comun, în prelungirea eticii; Confucius, ca acțiune plină de devoțiune și competență pentru cauze publice; Hobbes considera că natura umană are carențe, încât este nevoie de mâna forte a cuiva din politică; Toma vedea politica drept asigurare a vieții ființelor umane în satisfacție și noblețe înăuntrul comunității; Vico a legat politica de discuție în vederea deciziei înțelepte; Kant a legat-o de înfăptuirea unei comunități luminate a ființelor raționale; Hegel de cerințele înaintării în realizarea spiritului; Thomas Jefferson a identificat-o cu autoconducerea unei comunități; Marx a văzut-o în serviciul luptei de clasă; Max Weber a suprapus-o calculului pentru promovarea de sine a unei puteri; John Dewey a legat-o de restabilirea democrației ca formă de viață; John Rawls, de reînnoirea contractului social în condițiile echității (fairness); Luhmann a văzut în ea un ansamblu de măsuri pentru reducerea complexității; Habermas a plasat politica în comunicarea soldată cu triumful celui mai bun argument. O altă abordare de mare anvergură se anunță – cea a lui Brandom, care, pe fondul despărțirilor de istorie la care politica a recurs păgubos în ultimele decenii, o leagă de amintirea valorilor umanității oamenilor.
Ca trăitori ai secolului al douăzeci și unulea, suntem după astfel de praguri înregistrate de conceperea politicii, dar și în mediul multor înțelegeri adhoc ale acesteia, care o sărăcesc. Un profesor al Universității din Leipzig a avut răbdarea să le inventarieze (Wolfgang Fach, Das Verschwinden der Politik, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2008). El pleacă de la vestitul Dictionary of the English Language (1756), al lui Samuel Johnsohns, care a stabilit înțelegerea ce s-a răspândit în lume, potrivit căreia politica este „știință a guvernării; arta sau practica administrării afacerilor publice”.
Dincoace de împrejurarea că definiția aceasta separă politica de scopul ei, binele comun, autorul distinge între „Politica”, cu majusculă, ce se proclamă retoric, și „politica” de zi cu zi, ce afectează direct viața oamenilor. Prima este mai curând postulată, a doua este în viața curentă. Prima ține de „ficțiune (Fiktion)”, a doua de realitatea trăită, este „fapt (Faktum)”.
Dar cele două nu sunt atât de despărțite pe cât se crede. „Atâta vreme cât spectatorii se lasă vrăjiți, ficțiunea creează fapte: ea ascunde afacerile murdare de fiecare zi (dirty politics) într-o împletire cu a vrea să nu știi” (p.11-12). Autorul ia astfel în considerare „puterea faptică a ficțiunii” din zilele noastre, dar observă că actualitatea politică „alături de forme noi, nu aduce decât vechi forme ale ficțiunii. Căci istoria se poate repeta, cel puțin ca farsă” (p.13). Și se și repetă.
Lucrurile s-au degradat, argumentează autorul, până la a nu mai găsi politică în violentările și perorațiile la care se recurge. De aceea, este de pe acum tentant să se vorbească de „dispariția (Verschwinden) politicii” (p.240). Numai că, pe de o parte, dacă s-ar petrece, „dispariția” aceasta ar antrena anihilarea acelei „diversități” a vieții care este avantajul vieții în societate, a „instanței mai înalte” a vieții individuale, ce rămâne necesară, totuși, și a „conștiinței labilității structurale a regimurilor politice”. „Dispariția politicii” ar urca ceea ce este elementar la rang de normă. Oricum, această dispariție nu suprimă rădăcina răului.
Se poate duce mai departe evaluarea a ceea ce se petrece în realitatea zilelor noastre observând că astăzi domină, în orice caz, preluări aproximative ale „ficțiunii”. Sunt mai vizibile practicarea politicii ca tehnică de păstrare a funcției (inspirată de machiavelism), fie și atunci când rezultatele sunt daune pentru ceilalți; ca promisiune a radicalismelor că aduc „cetatea divină” pe pământ (Savonarola); ca educare a poporului (Rousseau), dar de cineva care are nevoie încă de educație; ca descoperire a propriei națiuni (Fichte), fără a lămuri mijloacele afirmării ei; ca ameliorare a instituțiilor publice (Durkheim), dar mereu parțială; ca sprijinire a „Führer”-ului (Carl Schmitt); ca implementare a unui program decis undeva (Bourdieu); ca ieșire de sub despotism prin reafirmarea individualității persoanei (Michel Foucault).
Fiecare înțelegere a politicii pune conducerea, instituțiile și cetățenii unei țări în relații aparte. Fiecare se plasează undeva pe gama de la conducerea prin consultare a cetățenilor, la dictatură. Valorile esențiale pentru viața demnă a fiecăruia – libertate, dreptate, bunăstare, scrupul moral – sunt de fiecare dată asamblate altfel.
Dar ceea ce este cel mai izbitor, dincolo de praguri și preluări, este, după părerea mea, disoluția politicii așa cum a fost înțeleasă clasic și o învață, în mod normal, deja liceenii: ca guvernare ce emană din decizii ale cetățenilor liberi în vederea promovării binelui comun. Politica actuală mai propagă această înțelegere, iar manualele sunt pline de ea, dar o propagă după ce o circumstanțiază în fel și chip.
Desigur, în istorie au mai fost cazuri de disoluție a politicii. S-a recurs la denaturări interpretative ale stărilor de lucruri, la stârnirea de lupte între oameni, la agitarea de pericole externe, la consum stimulat, la activistică, la moralizări propagandistice – pentru a atenua politica la propriu. Politica ce se practică astăzi adaugă însă o nouă formă, tot mai vizibilă, a disoluției: cultivarea conformismului în raport cu un regim, partid sau chiar șef, sub justificări de genul: „nu vezi ce pericole vin?”, „nu-ți amintești trecutul?”, „dacă schimbi ceva poate fi mai rău decât este”, „nu te preocupa, căci cine trebuie știe despre ce este vorba!”.
Dezbaterea argumentativă a stărilor de lucruri, ce rămâne miezul politicii la propriu, este înlocuită astfel cu altceva. Corelat, se iau decizii cu greutate fără a mai consulta măcar parlamentul și fără ca forumul unui partid să-și asume răspunderea.
O uimitoare uniformizare în dreptul unor date îndoielnice și plierea la ele este indicator al acestui nou conformism. Se merge până acolo încât se invocă „probe” convenabile din pretinsa cunoaștere a ceea ce îl motivează lăuntric pe un rival sau altceva – ca și cum ar fi la îndemână și sigură cunoașterea trăirilor altuia!
Consecințele disoluției politicii în conformism cvasiorganizat sunt nefaste pentru o societate democratică. Democrația este luată drept cale de parvenire materială, personală sau de grup, interesul pentru realitățile concrete ale vieții scade, rezolvările durabile sunt disprețuite. Acestora li se adaugă alunecarea în ideologii, refugiul într-un trecut desfigurat și altele.
Toate țin – aceasta este teza mea – de o disoluție mai amplă. Se spune frecvent că în politica actuală nu mai contează ideologiile, programele. Este adevărat. Partide întregi nu au program, politicieni numeroși nu mai știu ce înseamnă programul. Dar se poate spune mai cuprinzător: s-a petrecut din nou transformarea plină de urmări nefaste a viziunii (gândirii) în ideologie și a ideologiei în propagandă. Cel puțin de la romani încoace, au mai fost asemenea transformări. Astăzi suntem, neașteptat, contemporanii altei reduceri a viziunii la încropeli strategice și a strategiei la gesticulație.
Disoluția politicii nu a venit singură, însă. În 1994, într-un discurs în Parlamentul Spaniei, profesorul de care sunt atașat, Habermas, anticipa, cu forța proprie gândirii, că în Europa și în lume urmează, ca efect al schimbării societăților, o criză de leadership. Cine o poate tăgădui astăzi?
Dacă este să strâng în formulări succinte opinia mea, aș spune că sunt perceptibile în politica de azi patru incapacități ale multora dintre cei care iau decizii: incapacitatea de analiză a situațiilor (câți ar putea prezenta o analiză personală?); incapacitatea concepției și a culturii teoretice minimale (câți ar face față unui examen de anul II dintr-o universitate respectabilă?); incapacitatea integrității (câți ar trece cu bine un test de sinceritate?); incapacitatea de a organiza (câți pot proiecta alternative la ceea ce este?) Consecința generală nu surprinde: penuria de rezultate.
Din nefericire, la noi se adaugă azi disoluții și mai brutale ale politicii. Pregnante sunt impostura – oameni sesizabil fără valoare ajung unde nu trebuie (ei nu pot articula o idee, încât citesc foi anoste sau de pe promter, dacă nu cumva secretara le șoptește ce să spună!), aducerea în scena selecției de personal a serviciilor secrete, meschinăriile financiare, întreținerea de prejudecăți demult clasate. În România de azi se trăiește în asemenea disoluții ale politicii, iar acest fapt îi împiedică vizibil dezvoltarea.
Nu a fost totdeauna așa și, să sperăm, nu va fi mereu așa. Dar de aici, de la ceea ce este, ar avea de plecat cel care gândește responsabil.
Dacă însă politica poate avea atâtea focusuri, dacă se pot smulge din ea atâtea „bucăți” aproximative, ce este de făcut? Închei cu câteva remarci.
Nu este posibilă dezvoltare fără politică. Iar, unde nu-i guvernare a comunității în interes public, politica intră în disoluție. Ea poate fi administrare funcționărească, poate fi exercitare a puterii, pot fi multe care țin de disciplinare, de manipulare și de condiționarea nevoilor.
Nu este posibilă politică la propriu, așadar guvernarea unei comunități în interes public, fără cetățeni liberi, adică fără democrație și fără deviza acesteia: „Eu pot greși, tu poți să ai dreptate, dar noi împreună trebuie să găsim și să aplicăm soluția”. Iar întrucât proliferează „democrații” străine de democrație, este nevoie în toate privințele de „democrație curată”.
Pentru România, și nu numai, intuiția premonitorie de la Alba Iulia 1918, a „democrației curate”, este mai mult decât valabilă. Dar ea stă de acum sub trei condiții: să prevaleze interesul public, nu interesul unor grupuri ce se dau drept public; să se extindă controlul aleșilor de către cetățeni; să se îmbrățișeze meritocrația, cu toate consecințele.
Deși unite la origine, democrația și meritocrația s-au despărțit. Cum ne spun tot mai multe analize, s-au format, între timp, „mediocrația”(Alain Deneault) și „stupidocrația” (Carlo M.Cipolla). Rezultatele acestora se văd în realitățile și neputințele de azi.
Răspândirea mediocrației și a stupidocrației (într-o românească mai originară: „prostocrația”) obligă la o constatare. Există totdeauna pretendenți la funcții politice și la funcții în instituții controlate de politică, dar nu este ușoară măsurarea valorii. În orice caz, piața, reclama, mediatizarea, aranjamentele oculte nu măsoară valori de personal, cum se pretinde.
Există, însă, din fericire, și oameni efectiv calificați, care au dovedit că pot analiza, concepe și organiza și au deja realizări în și pentru comunitate. Abia astfel de oameni mai pot scoate la liman politica, reapropiind-o de înțelesul ei clasic și asigurând-o cu personal de valoare. Ei pot revigora instituții și comunități întregi. (Din volumul A.Marga, Diagnoze și prognoze)
Autor: Andrei Marga
Adauga comentariu