Cunoașterea lumii
Am publicat în timp monografii de discipline și de gânditori și citez frecvent autori de referință din varii domenii. La rândul meu, sunt însă întrebat care este, dincolo de toate, vederea proprie. Unii cititori mă întreabă – cel mai recent la o lansare de carte în București – și despre unitatea publicațiilor. Pentru lămurire, cred că este bine să răspund.
Mărturisesc că încerc să articulez, plecând de la dificultățile și dilemele vieții de astăzi, dincolo de opinii, o concepție organizată despre lumea trăită. În fapt, doar procedând sistematic se ajunge la adevăr. Prin “lumea trăită” am în vedere de la sine înțelesul vieții omenești, dat de echiparea noastră anatomo-fiziologică în confruntarea cu mediul înconjurător. Ca să-l parafrazez pe Husserl, calculul zborurilor cosmice este pentru fiecare dintre noi doar acolo, când și atât timp cât suntem preocupați de aceste zboruri, dar lumea trăită este pentru noi continuă, căci suntem oarecum înăuntrul ei.
Intuiția mea simplă este că reflexivitatea conduce viața. Am plecat de la observația că suntem copleșiți azi de cunoștințe, de presiuni și solicitări ce vin continuu din toate direcțiile, dar reflecția este cea care stă la baza acțiunilor noastre. Ea este capacitatea de a avea o privire autonomă asupra proceselor cognitive și voliționale sau, altfel spus, de a ne ridica la privirea integrativă asupra cunoașterii și de a relativiza, la nevoie, chiar privirea integrativă de la un moment dat. Reflecția ne permite să stabilim ceea ce este rațional, dar și să completăm raționalul și să-l corectăm. Ea presupune „conștiința de sine” a unei ființe ce-și asumă identitatea.
În concepția mea, reflexivitatea este condiție de viață. În fapt, spațiul legăturii reflecție – acțiuni – cunoștințe se joacă viața noastră, de noi înșine sau de alții. Fiind un continent relativ nou pentru explorări, acest spațiu l-am abordat încercând noi distincții.
Pe harta reflexivității, de exemplu, Kant a vorbit de „reflecție psihologică” și „reflecție transcendentală”, dar azi nu mai putem modela reflecția după cogitoul cartesian, căci viața umană nu este deloc monadă. Suntem confruntați, de pildă, cu relativitatea sistemelor conceptuale din științe și cu caracterele vieții în instituții democratizate, care ne cer să acceptăm și o „reflexivitate comunicativă”.
Știm de la Hegel că pentru o reproducere a vieții care să fie și culturală și umană este nevoie de „muncă”, „interacțiune”, „limbă”. Știm de la Max Weber că este nevoie de „acțiune rațională în raport cu un scop” și de „acțiune rațională în raport cu o valoare”. Știm de la Habermas că este nevoie de „acțiune instrumentală” și „acțiune strategică”, „acțiune comunicativă”, „acțiune dramaturgică” și reflexivitate. Știm multe de la alți autori. Sunt de părere că mai trebuie delimitate acțiuni. Într-o listă actualizată, eu includ „acțiunea instrumentală”, „acțiunea strategică”, „acțiunea comunicativă”, „acțiunea dramaturgică”, „acțiunea etică”, „acțiunea reflexivă” sau „acțiunea emancipatoare” și „acțiunea de raportate la absolut”.
Nu avem cum explica prestația științelor fără a admite că ele au printre condițiile de posibilitate acțiuni specifice. De aceea, distincția între „științe experimental-analitice”, „științe analitic-strategice”, „științe logico-matematice”, „științe ale comunicării”, „științe hermeneutice”, „științe dramaturgice”, „științe ale reflecției” se impune. Fiecare oferă cunoștințe care satisfac anume condiții de sens. Fiecare are metodologie proprie.
Ca urmare a acestor distincții, despre „realitate”, „spirit”, „cunoaștere”, „gândire”, ca să rămân la termeni de bază ai culturii clasice, se poate și trebuie vorbit, dar însușind distincții noi. Raportarea noastră la realitate și, prin acest intermediar, lumea trăită, devin astfel mai precise. De aceea, în scrieri am dus cât mai departe cu putință consolidarea și aplicarea distincțiilor.
Cu preocuparea de a articula filosofia timpului trăit, în vremurile recente, Heidegger a lăsat o operă de peste o sută de volume, dar ceea ce contează sunt teoremele și anticipările lui. Dintre cei pe care i-am cunoscut nemijlocit, Habermas a scris continuu, dar contează creația teoretică și lămuririle asupra lumii, Rorty, Riedel, Putnam, Frank au scris mult, cu inovații majore. Printre cei noi, Sloterdijk, Trawny, Brandom,Gabriel, Precht au făcut pași mari spre filosofia timpului nostru.
În joc este și o chestiune de etică. Intervenția cu analize elaborate a lumii trăite, în viața publică, o consider suprema datorie a celui care exercită profesiuni precum cea de cercetător sau profesor și testul major al acestora.
La destui „intelectuali” de azi nu vezi însă analiză factuală, ci speculație facilă și, în fond, repetarea a ceea ce se spune „de sus”. Politrucia a revenit pe scena publică a zilelor noastre, doar că a revenit din direcția inversă. Un sagace italian a și observat că se dau azi „liberali” și „proeuropeni” unii care reiau în fapt metehnele și clișeele stalinismului. Începând cu deviza „cine nu acceptă spusele șefilor noștri, este cu dușmanul” și încheind cu sfatul „să nu cumva să schimbăm ceva, că va fi mai rău!”.
Prin perorații de acest fel, evident că analiza realităților ce se trăiesc se suspendă, iar clișele se impun. Numai că, înțelese bine, liberalismul și proeuropenismul au nevoie nu de mimetism, ci de oameni care gândesc realități noi, pe care, de altminteri, libertățile și drepturile societății moderne i-au făcut posibili. Libertățile și drepturile există cât timp sunt oameni care gândesc cu mintea lor și spun lucrurilor pe nume.
Acestea nu se pot satisface, etic vorbind, fără integritate. Unde sunt cei integri? Un editor al ziarului conservator „Frankfurter Allgemeine Zeitung” a fost întrebat la un moment dat de revista „Der Spiegel”: „nu resimțiți ca jignire să fiți considerat de stânga?”. La care, regretatul Frank Schirrmacher, de care este vorba, a răspuns: „Jignit? În nici un caz. Nici nu simt că m-aș fi schimbat. Eu sunt ca toți ceilalți doar martorul unui fel de a cugeta ce duce implacabil la privatizarea câștigurilor și socializarea obligațiilor”. Câți gândesc astfel?
Consider că nimic nu este mai stringent astăzi, în ordinea cunoașterii, decât analiza factuală eliberată de prejudecăți. Deja Heidegger cerea, înainte de orice, „privirea în ceea ce este” și avea dreptate! Suntem, de altfel, într-o lume schimbată care sfidează teorii consacrate, modifică contexte de viață și se cere recunoscută ca atare.
Spre a lămuri până la capăt lucrurile, fac două precizări.
Prima pornește de profesorul căruia îi datorez mult în formare, Jürgen Habermas, care a părăsit la un moment dat pentru zece ani universitatea spre a-și elabora opera. Adâncirea până la capăt în cercetare o socotea imperativă. În final, a putut da viziunea sa de referință universală. La noi, David Prodan a părăsit universitatea clujeană spre a se consacra explorării arhivelor, căci numai epuizând arhivele se scrie istorie la propriu, și a dat scrierile unice care se cunosc. Acum zece ani, am decis să renunț la orice alt angajament, în afara cercetării, scrisului și exprimării. Deunăzi, am încheiat această decadă, pentru mine fascinantă.
A doua precizare ține de faptul că înțeleg opiniile și evaluările din jur și le explic prin condițiile date. Mai socotesc însă că opinia de circumstanță, fragmentarismul, descurcarea oportunistă printre repere nu legitimează pretenția de a aparține filosofiei. Pentru legitimare trebuie mult mai mult, anume, sistematizarea ce permite cunoașterea lumii trăite.
Desigur, ideea de sistem filosofic este deja în muzeu, dar obligația de a sistematiza vederile proprii asupra lumii nu este anacronică, ci rămâne obligație vie. De aceea, preocuparea mea a fost și este nu numai să caut să rezolv chestiuni circumscrise, ci să încerc și sistematizarea.
După încă zece ani, cred că am ajuns la articularea unei concepții, pe care am numit-o, în taxonomia uzuală, „pragmatism reflexiv”. Ea îmi permite să rămân la fapte, să discut fără restricții, să sesizez ceea ce este decisiv, să văd mai departe și să acced la gândire propriu-zisă.
În orice situație de viață se pune chestiunea accesului la realitate – la ființare, cum se spune. Nu putem să nu acceptăm că accesul la ființare stă sub prealabilul înțelegerii ființării proprii. Heidegger propunea să luăm finitudinea implacabilă a vieții umane ca punct de plecare. Dar în felul acesta nu rezolvăm destule dificultăți. Trăim efectiv nu sub terifianta conștiință că, odată cu fiecare clipă, clipele vieții fiecăruia se împuținează, ci și sub imperative de supraviețuire și viețuire. De aceea, mai aproape de noi, Rorty a propus să plecăm de la ceea ce exprimăm în comunicare. Numai că astfel riscăm să rămânem la a examina comunicarea. Dieter Henrich a luat ca punct de plecare conștiința de sine. Doar că sunt realități ale vieții, și ele implacabile, ce nu se lasă reduse la această conștiință. Habermas a propus luarea reproducerii culturale a vieții ca teren de acces la realitate și a dat o descriere a ceea ce este în termeni de acțiuni. Brandom vrea să derive acțiunile noastre ca oameni din practicile vorbirii raționale. Eu sunt de părere că reproducerea culturală, socială și umană a vieții rămâne reperul raportării la realitate, că acțiunile mijlocesc viața propriu-zis umană, că ele stau sub tutela reflexivității, dar și că tabloul acțiunilor trebuie întregit.
Încotro? Putem răspunde listând ceea ce urmărim în viață. Este vorba de: hrană și adăpost; evitarea durerii, tămăduirea și rezistența la boli; evitarea muncii ca trudă; răsplata echitabilă; relația cu altul și dreptatea; ajutorarea în caz de nevoie; participarea la decizia ce-ți afectează viața; libertatea personală; absența dominației și asupririi; acces la învățătură; iubire; obținerea frumosului; șansa de a schimba, la rigoare, ceea ce este. Acestea presupun acțiuni ce pot diferi ca structură.
Susțin că acest tablou – nu doar pe fragmente, ci și cuprinzător – este de asumat filosofic. El compune azi „viața bună” căutată de tradiția europeană. Asumarea este, de altfel, parte a necesarului aggiornamento al filosofiei. Odată cu ea, trei recomandări ale lui Hegel capătă actualitate: întoarcerea privirii în urmă, spre istorie; interacțiunea cu celălalt, cu care împărtășesc condițiile vieții; abordarea lui așa cum mă abordez pe mine. Și aceste recomandări îl readuc azi pe autorul Fenomenologiei spiritului printre noi. Și din acest motiv vorbesc de „întoarcerea la Hegel”.
„Pragmatismul reflexiv” unește filosofic analizele mele din diferite domenii. Cât mai scurt și mai explicit spus, este vorba de: o viziune asupra realității considerată prin prisma sensului; o interpretare a cunoașterii plecând de la întrebare, ce culminează cu lămurirea „prealabililor” cunoașterii; o teorie a acțiunilor presupuse de reproducerea propriu-zis umană a vieții; o logică ce privește formalismul ca „tehnică” indispensabilă întemeierii comunicative, în care noul tablou al propozițiilor din comunicarea curentă și delimitarea celor două forme ale întemeierii, demonstrația și argumentarea, sunt hotărâtoare; o metodologie ce lărgește sfera metodelor dinspre stabilirea faptelor și identificarea regularităților cauzale spre funcționalitate și captarea raționalizată a trăirilor; o istorie cuprinzătoare a filosofiei contemporane ca șir de inițiative de a conceptualiza sensul, însoțită de monografieri de filosofi și teologi care participă la a da forma mentis azi; o teorie a societății axată pe acțiuni în mediile reproducerii vieții – economia, administrația, politica, cultura – și reperarea „cotiturii culturale” a societății moderne târzii; o teorie a modernității ca vârf atins al istoriei, ce-și asumă derapajele modernității; o filosofie a dreptului ce-l așează pe relații de putere, de cooperare și comunicare și-l plaseză în orizontul statului de drept care devine stat drept odată cu statul de drept democratic; o filosofie politică care abordează statul din perspectiva „trecerii de la justificări, la legitimarea deciziilor” și a „democrației deliberative” și aduce o clasificare a regimurilor în funcție de calibrul decidenților; o filosofie a educației axată pe formarea de „competențe, abilități de bază și educație pentru valori” și pe recuplarea universității cu misiunea iluminator-critică pe care i-o încredințase Humboldt; o filosofie a religiei ce-și asumă emergența „societății postseculare”, trage consecințe din cercetarea istorică a pragurilor religioase – formarea iudaismului și apariția creștinismului – și promovează o nouă relație între știință, filosofie, religie; o filosofie a artei ce reafirmă sensul imanent al operei de artă și găsește rațiuni, dincolo de înțelegeri restrictive, precum „arta realității”, „a condiției umane”, pentru „arta condițiilor vieții”; o etică concentrată pe valorile demnitate, integritate și onoare; studii strategice axate pe schimbarea lumii, ce apără concluzia: așa cum în interiorul unei țări nu este legitimare decât prin voința exprimată democratic a cetățenilor (James Madison), tot astfel, în relațiile internaționale, nu vor fi pace durabilă și ordine viabilă decât prin suveranitate națională adusă la zi. Este vorba de suveranitate națională ce include securitatea vecinului și se extinde asupra teritoriilor răpite prin încălcarea ei la un moment dat.
Pariul meu este corespunzător acestei sistematizări. Spre deosebire de pragmatismul fondat de proteicul Charles Peirce, care a descifrat semnificația conceptelor în termeni de consecințe în viața oamenilor, „pragmatismul reflexiv” face încă doi pași: extinde lista acțiunilor presupuse de reproducerea umană a vieții, dincolo de exclusivismul „acțiunilor instrumentale” sau „strategice” sau „reflexive”, și preia reflexivitatea în însăși criteriile de semnificare a cunoștințelor.
Sursa: http://www.andreimarga.eu
Adauga comentariu