Se dă un citat:
“Probabil în această ideologie a resentimentului musulman față de Occident, distilată în cărțile lui Mamdani Sr., a crescut Mamdani Jr., absolvent de ʽstudii africaneʼ în Maine, oricât de elegant ar părea și oricât de nativ ar vorbi engleza. Sângele apă nu se face, iar identitatea profundă dictează solidarități mai puternice decât cea superficială. Iar identitatea profundă a lui Mamdani e de indian musulman născut în Africa, nu de newyorkez.
Despre disonanța cognitivă a celor care detestă Israelul și lumea creștină, dar iubesc la pachet islamul și LGBT-ul, nu mai vorbesc”.
Ghici ciupercă din cine e acest citat? Din Adolf Hitler? Din AC Cuza? Din Corneliu Zelea Codreanu? Din Nichifor Crainic? Firește, ar fi anacronic să-l atribuim unuia dintre aceștia. Atunci poate că e din Sorin Lavric? Nu. Citatul îi aparține pro-europeanului Adrian Papahagi, care în aceeași postare în care apără dreptul Israelului de a face genocid în Palestina (să nu ne facem că nu vedem elefantul din cameră) folosește față de musulmanul Mamdani exact aceleași argumente – metaforice, of course – referitoare la „puritatea sângelui” pe care le foloseau și antisemiții interbelici din Germania și din România atunci când susțineau că evreii trebuiau trimiși toți în Palestina.
Cum ar fi să-i spună cineva lui Vladimir Tismăneanu, noul prieten al lui Vasile Bănescu, că „identitatea sa profundă” e una iudeo-bolșevică, ca a lui taică-su, pentru că „sângele apă nu se face” și „ce se naște din pisică, șoareci mănâncă”. De fapt, asta e ceea ce a tot spus de-a lungul timpului Sorin Lavric despre Alexandru Florian, directorul INSHR. A spus-o și într-una dintre emisiunile de la Trinitas TV ale lui Vasile Bănescu, din a două jumătate a anilor 2010, unde era deseori invitat ca să vorbească despre „cartelul bancar iudeo-masonic”, despre planul lui Soros de „corcire” a rasei albe și, inevitabil, și despre invadarea Germaniei de către sirieni și irakieni care odată ajunși în Germania pretind să-și aducă în țara gazdă și „soția” („soțiile!”, îl completa la vremea respectivă domnul Bănescu pe „verticalul” și „lucidul” său invitat) „și alți câțiva puradei” (vezi recentul meu volum, Părinții și copii: Teologia politică a lui Dumitru Stăniloae și dilemele unui dosar de canonizare, p. 28, unde am reușit să recuperez câteva astfel de nestemate înainte ca emisiunile să fie șterse de pe Youtube).
Nu e de mirare atunci că Bănescu onorează cu un bine cuvenit like recenta postare a lui Papahagi. Și nici domnul Tismăneanu nu ar avea de ce să supere. În fond, Lavric l-a atacat doar pe Florian fiul cu argumentele de natură ereditară cu care Papahagi îl atacă acum pe Mamdani fiul. Despre Tismăneanu a avut – cel puțin într-o anumită perioadă când se construiau identități publice pe care ne grăbim să le denunțăm acum – numai lucruri bune de spus, la fel cum și Tismăneanu a avut numai lucruri bune de spus despre cartea lui Lavric, Noica și Mișcarea Legionară, publicată de Lavric la Humanitas, în 2007.
Acum însă, domnul Tismăneanu s-a prins că în Catedrala Mântuirii Neamului s-a intonat, la câteva zile după slujba de sfințire a picturii, un imn „cu certe conotații legionare”. Păcat, mare păcat, dacă ținem cont de cât de mândru fusese domnul Tismăneanu, cu doar câteva zile înainte, când îi văzuse pe Maia și Nicușor alături de Sanctitatea Sa Bartolomeu, inamicul numărul unu al lui Chiril, la magnifica inaugurare pe care suflarea ortodoxă o așteaptă de la 1877 (ce chestie, și atunci le-au stricat evreii bucuria românilor verzi cu pretențiile lor de a primi cetățenia noului stat independent!). Probabil că spera să audă la ceremonia cu ostași ai NATO, ce avea să aibă loc peste câteva zile, niște cântări precum „Wind of change” de Scorpions sau „Go West” de Pet Shop Boys. Dar ortodocșii au dat cu mucii în fasole!
Mânat de acea “claritate morală” ce călăuzește și politica externă a statului român, domnul Tismăneanu l-a expediat prompt pe „cetățeanul din Alba-Iulia”, tânărul istoric Dragoș Ursu, care a aruncat în spațiul public „tiribomba” menită să producă gaslighting și deci să abată atenția de la impardonabilul sacrilegiu ce tocmai fusese săvârșit în catedrala care și-a ratat vocația euroatlantică. Cetățeanul din Alba-Iulia înștiințase opinia publică – deja extrem de polarizată și agitată de lovitura de presă a celor de la G4Media – că respectivul cântec, care oricum nu conținea versuri explicit legionare, nici măcar nu fusese scris de Radu Gyr. Îl cânta corul patriarhal Tronos de vreo 15 ani, la fel cum mai cântau și „Ne vom întoarce într-o zi” (profeția sumbră – pentru tefelime – a poetului legionar, care era cât pe ce să se împlinească anul trecut pe vremea asta, dacă nu ne salva CCR-CSAT).
Dar nu s-a sesizat niciodată poliția, care nici emisiunile lui Bănescu, azi paznic al audovizualului la CNA, nu le-a tulburat în vreun fel. De fapt, simpaticul domn Lavric chiar a protestat când lui Georgescu i s-a întocmit dosar penal pentru un citat din Corneliu Zelea Codreanu care putea foarte bine să fie din Nicolae Bălcescu. A și zis: Domne, eu am propovăduit legionarismul săptămânal de la tribuna parlamentului, pe față, nu subliminal, dar pe mine nu s-a gândit nimeni să mă facă martir. Protestez!
De data asta însă, directorul INSHR a sesizat prompt organele de anchetă, chemate să intervină taman acum, când sute de mii de români simpli așteptau la coadă ore în șir ca să intre pentru prima oară în mult așteptatul și mult amânatul templu al Ortodoxiei românești independente și autocefale. Efectul, altminteri predictibil – mai ales după doi ani de genocid live pe tik tok pe care (scuzați antisemitismul!) doar poporul ales are dreptul să-l facă -, a fost că în următoarele zile rețelele de socializare s-au umplut de poezii de Radu Gyr și postări de tip „Je suis Radu Gyr”, „și eu sunt legionar” etc.
Desigur, cineva ar fi putut să spună că reacția polițienească cu trimitere la o lege ambiguă a fost una neinspirată, o gafă de comunicare, dat fiind contextul și momentul. Sau poate că trebuia admis că nici cei de la Institut, care nu știu să-i scrie corect numele lui Stăniloae (fără i după a!), nu știu foarte bine care poezii sunt ale lui Gyr și care nu-s. În fond, nimeni n-a chemat poliția până acum la concertele Tronos, care n-au fost puține, și cei care au chemat-o puteau foarte bine să o cheme direct la slujba de sfințire a picturii care îi includea și pe sfinții recent canonizați cu scandal.
Dar dacă ar fi spus cineva asta era sigur antisemit și trebuia, prin urmare, să fie demascat. La fel și dacă ar fi spus că, dincolo de eventualele abuzuri, în absența unei legi precise, predictibile și care se aplică constant – nu doar atunci când se crizează presa, adică fix la evenimentele cu mult public și mare încărcătură simbolică -, lumea riscă să nu mai înțeleagă nimic. Ba chiar riscăm să ajungem să alimentăm antisemitismul pe care oficial spunem că ne-am propus să-l combatem. Mai ales că în lumea reală, aia care nu face arheologie literară pe Facebook, nouă din zece studenți de Anul I de la Facultatea de Științe Politice – nu de la Politehnică – nu știau săptămâna asta, când i-am întrebat, cine a fost Corneliu Zelea Codreanu. Au aflat în schimb de pe rețele că evreii au asmuțit poliția asupra unui cântec creștinesc și patriotic, cântat de zeci de glasuri cristaline și inocente de copii, pentru a marca solemnul și binecuvântatul ceas pe care îl aștepta întreaga suflare ortodoxă, de pe ambele maluri ale Prutului, de 150 de ani.
Dar astfel de observații doar abat atenția de la adevărata problemă care trebuia subliniată cu claritate morală și de domnul Tismăneanu, și de cercetătoarele de la INSHR, unde activează cel puțin o susținătoare fățișă a tezei că în Gaza nu există victime inocente (trebuiau să se întâlnească și Papahagi, Lavric, Poenaru și Iulia Badilas pe undeva). Iar adevărata problemă e că în BOR există neolegionarism netratat și neasumat.
Wow! Ce chestie! N-aș fi știut dacă n-ar fi avut loc această revelație cu poliție și scandal la marele bal! Drept dovadă faptul, subliniat de vânătorii și vânătoarele de antisemiți care s-au grăbit să repereze onoarea Institutului, că deși nu avea versuri explicit legionare, și nici nu fusese compus de Radu Gyr, odiosul imn se pare că fusese compus undeva într-o mănăstire cunoscută (de cei câțiva care cercetează fenomenul, printre care și subsemnatul) pentru activismul ei neolegionar postcomunist de tip „sfinții închisorilor”.
Dar dacă prezența neolegionarismului mai mult sau mai puțin difuz în mediile ecleziale ortodoxe de pe plaiurile noastre e o evidență regretabilă pe care nu mi-am propus să o neg și cu atât mai puțin să o scuz, trebuie subliniat că avem neolegionarism în BOR nu doar din pricina anumitor duhovnici cu suflet bun, mulți dintre ei (da, dacă scăpăm din vedere faptul cu pricina nu vom înțelege niciodată de ce astfel de mistificări istorice au mult mai multă priză la un anumit tip de public decât istoria adevărată cu care deseori contraatacă niște acrituri tefeliste, ferm convinse de superioritatea lor morală care îi îndreptățește să dea lecții poporului pe banii poporului), însă fără prea multă școală și cu fixații antisemite; sau datorită unor ierarhi nici ei foarte pregătiți, uneori compromiși și intimidați de respectivii duhovnici, și care pun preț mai mare pe un prestigiu instituțional prost înțeles decât pe adevărul care doar el ne va face liberi; ci avem o problemă neolegionară și datorită faptului că ideile astea, cu tot cu biografii, au tot fost reciclate, inclusiv în mediile ecleziale, de intelectuali cu pedigri Humanitas la care cască gura mulți ierarhi cu complexe intelectuale, care i-au consolidat pe respectivii duhovnici, și care de la o vreme încoace, excepție făcând cei care au virat spre AUR, se dau mari luptători cu neolegionarismul și filetismul, ba chiar și cu „celulele canceroase” din organismul social, dacă e să cităm o recentă intervenție a domnului Bănescu, formulă curat fascistă care îi desemnează pe toți cei care îl subminează pe profetul contabil Ilie Moise Bolojan (apud Liiceanu) și care nu cred în Sfânta Oana de la „Dăruiește viață” (de la sfinții închisorilor am trecut la sfinții oengeurilor).
În fond, dacă misticii din închisori au reușit să sfințească, în retrospectivă, crimele Legiunii, de ce n-ar sfinți și oengeurile de tip „Dăruiește viață” agenda austeritară a unui guvern care a lăsat jumătate de milion de români săraci fără asigurare medicală și a pus mamele aflate în concediu de maternitate la plată, ca după aia să ne plângem, în frunte cu Papahagi și alți foști băsiști și actuali bolojeniști, că vin indienii, africanii și musulmanii „să ne înlocuiască”.
Vădit lucru, sângele apă nu se face. La fel cum și lupul își schimbă numai blana (de la fascism clasic la fascism civic și viceversa). Nu și năravul.
Cât despre Mamdani, nu știu câte dintre lucrurile care se spun despre el sunt adevărate, nici ce va face, la fel cum nu cunosc – și, ca să fiu sincer, mă interesează prea puțin – problemele cosmopolitei capitale financiare a imperiului american, pe unde n-am călcat niciodată. Știu însă că de problemele care chiar mă afectează și mă preocupă – adică inflația cuplată cu stagnarea salariilor (am două, ca tot românul productiv), drepturile angajatului care există doar pe hârtie, ITM-ul care doarme, sindicatul care nu este, nu livratorul care nu se îmbracă în ie și ițari – n-a vorbit nimeni în campania electorală. Nici eu n-am prea vorbit, că poate stau patronii pe Facebook, și în plus, iar zice Papahagi că sunt intelectual ratat și frustrat că n-am valoarea lui. Așa că mă gândesc că poate și unii cetățeni ai New York-ului au priorități și probleme similare.
Mai știu și că nu doar eu, ci și poporul din care fac parte, a fost – și încă este – „străin în țara Egiptului” (Exodul 23, 9) spre care a tot fost mânat cu biciul de profeții neoliberalismului despre care am scris în Apostolatul antisocial, ceea ce ar trebui să impună măcar o anumită decență în felul în care ne raportăm la problema imigrației, altfel complicată, dureroasă și inevitabil amestecată cu o doză mai mică sau mai mare de realism amar.
Celor care vor să afle și punctul meu de vedere documentat, detaliat și argumentat despre fenomenul legionar și neolegionar în cadrul BOR – dacă tot face subiectul valuri în spațiul public – le recomand și ultima carte: Părinți și copii – Teologia politică a lui Dumitru Stăniloae și dilemele unui dosar de canonizare.
Autor: Alexandru Racu
Adauga comentariu