Analize și opinii

Alexandru Racu: „Peste București s-a așternut o noapte adâncă de ură și prostie incurabile, prin bezna căreia nu mai poate răzbate niciun lămpaș”

Mă gândesc la oamenii ăștia: ce-o însemna să faci o muncă cruntă o viață întreagă, esențială pentru societate, dar plătită modest spre mizerabil, pentru ca odată ajuns la 45 de ani, când nesimțiții din aparatul de securitate ies la pensie cu pensii speciale, tu abia atunci să intri în furcile caudine ale “reconversiei” profesionale. Și, dată fiind turnura tragică a istoriei postdecembriste, să mai fii și ținta predilectă a urii de clasă care încă bântuie rămășițele fostei clasei muncitoare și mințile drogate sau doar năuce ale hipsterimii bucureștene pentru care orice nouă violență la adresa minerilor se justifică în virtutea faptului că niște mineri au bătut niște studenți în urmă cu treizeci de ani.
Și totuși, chiar dacă tefeliștii din ziua de azi n-au văzut în viața lor un miner și nu și-au luat bătaie nici măcar de la mămică, tinerii frumoși și liberi din Piața Universității, în ciuda experienței traumatice și proaspete a mineriadei din 13-15 iunie 1990, aveau încă resurse de empatie și solidaritate pe care le-am pierdut pe parcurs, pe drumul care ne-a dus de la aspirațiile democratice ale anului 1989 la fundătura jalnică și sinistră în care am eșuat ca societate.
Copil fiind – din familie mic-burgheză pe linia tatălui, fiind bucureștean la a patra generație și având un bunic care a făcut pușcărie în timpul comunismului și un tată alături de care am lipit afișe electorale cu Constantinescu, la începutul anilor 90 – am ascultat în repetate rânduri cântecele golanilor de pe albumul lui Pațurcă și alături de Cântecul de Leagăn de la final, melodia asta mi se părea cea mai reușită și cea mai impresionantă: o mână întinsă minerilor de vechii golani și speranța că lumina intelighenției va reuși să coboare și sub pământ, acolo unde trudește “poporul frate”.
Azi, după ce mare parte din mine s-au închis, peste București s-a așternut o noapte adâncă de ură și prostie incurabile, prin bezna căreia nu mai poate răzbate niciun lămpaș.

Abonează-te la newsletter