Analize și opinii

Alexandru Racu: „Nu v-a plăcut Creștinismul? Lasă că vă trimite Alah, care nu lovește cu parul, Islamul!”

Unul din paradoxurile contemporane din lumea occidentală constă în faptul că același grup social care insistă tot mai mult asupra faptului că civilizația occidentală nu le mai aparține, în speță creștinii, este și cel care se agită cel mai mult să apere civilizația occidentală de musulmani. Dar pe zi ce trece, apărarea “civilizației creștine” de musulmani se rezumă tot mai mult la apărarea celor care în câteva zeci de ani au distrus Creștinismul din interior mult mai bine decât a putut să o facă Islamul în sute de ani din afară, de întâlnirea, față în față, cu musulmanii, atât cu cei moderați cât și cu cei fantici, adică de un binemeritat reality check în urma căruia vor putea să își dea seama, în sfârșit, care este diferența dintre ortodoxie și talibanism, pe care astăzi le echivalează din ură față de ortodoxie, iar ura orbește. Doar că s-ar putea să fie prea târziu pentru ei.
În cei douăzeci de ani de cruciadă anti-islamistă declanșată la începutul anilor două mii de un președinte neoconservator, situația s-a degradat atât de mult în interiorul civilizației occidentale încât la sfârșitul acestei perioade Rod Dreher era forțat să concluzioneze că creștinilor nu le mai rămâne nimic de făcut decât să se retragă, pe urmele Sfântului Benedict, întrucât cultura occidentală nu mai poate fi salvată. Și e adevărat că lucruri care nici nu ne treceau prin cap atunci când a început războiul din Afganistan au devenit între timp banale.
Dar dacă cultura occidentală nu mai poate fi salvată, atunci de ce ar mai trebui apărată civilizația occidentală, adică suportul ei material, și granițele ei (ca să nu mai vorbesc de exportul de democrație care, după cum vedem, a eșuat într-un mod cât se poate de penibil)? Înțeleg că diagnosticul lui Dreher și soluția care rezultă din acest diagnostic pot părea exagerate prin cele câteva locuri din vest (mai bine zis din est) unde unii au mai reușit să își ia țara înapoi. Dar în cele mai multe locuri din vest apărarea civilizației creștine nu mai înseamnă decât apărarea habotnicilor anticreștini de întâlnirea cu musulmanii care oricum se va petrece, ținând cont de cum evoluează lucrurile, și atunci why bother?
Poate că “sexomarxiștii” vor fi în stare, cel puțin pentru o vreme, să își apere singuri civilizația, căci de acum le aparține. Nu știu. Dar de ce ar trebui să se agite creștinii ca să-i apere pe “sexomarxiști” de întâlnirea cu frații musulmani? Nu zic să militeze pentru multiculturalism. Dar e penibil, pe de altă parte, să vezi că tocmai cei care se plâng în continuu de “tirania sexomarxistă” – oameni ca Adrian Papahagi – sunt și cei mai vajnici apărători ai civilizației care a atins un asemenea hal de degradare.
Dacă civilizația occidentală merită apărată, atunci să nu ne mai văităm de starea în care a ajuns. Iar dacă avem motive întemeiate să ne văităm, atunci să avem decența de a-i lăsa pe deținătorii hegemoniei să se descurce cum știu mai bine cu musulmanii, inclusiv cu talibanii.
Ca să nu mai vorbesc de faptul că nu e exclus nici să constatăm, într-un final, că reușim să ne înțelegem mai bine cu musulmanii, cel puțin cu mare parte dintre ei, decât cu niște indivizi pentru care singura formă legitimă a dialogului e cel în care ei acuză, turnând vrute și nevrute, iar noi ne cerem scuze, până când ajungem să ne cerem scuze că nu murim mai repede, că încă nu am murit. Or poate că a sosit timpul să-i lăsăm să poarte un astfel de “dialog” și cu Islamul.
În cele din urmă, cred că înverșunarea cu care creștinii continuă să apere o civilizație pe care tot ei spun că nu le mai aparține denotă nu doar (sau nu neapărat) o luciditate conservatoare, aflată în opoziție cu naivitățile multiculturaliste, ci și faptul că în adâncul inimii lor se închină și ei, ca și ceilalți, la nesfânta treime compusă din securitate, confort și dezvoltare personală, acesta fiind și unul din motivele pentru care lucrurile au ajuns în halul în care au ajuns.
Altfel spus, se agită nu pentru că mai au ceva de apărat, în sensul substanțial al termenului, ci pentru că se tem (în mod mai mult sau mai puțin justificat) de o moarte martirică prin care li se va da dreptate și se va face dreptate (Nu v-a plăcut Creștinismul? Lasă că vă trimite Alah, care nu lovește cu parul, Islamul!), preferând în schimb prelungirea unei agonii culturale, adică o moarte lentă, mai puțin dureroasă, dar degradantă – fără glorie: moartea celor care, așa cum știm din Scriptură și tradiție, nu merită nici lumea de dincolo, nici pe cea de aici. Însă adevărații creștini pot să concluzioneze cu ironia amară și seninătatea celor care își au patria în ceruri:
The West is dead.
Refugees welcome!

Autor: Alexandru Racu

Abonează-te la newsletter