Meniul apocaliptic – ecologic, sanitar, nuclear – nu ar fi complet dacă n-ar fi completat și cu o apocalipsă culturală, iar când spun apocalipsă culturală am în vedere în primul rand boala, nu simptomele; nu atât vandalizarea operelor de artă în sine, cât faptul evident că, pe măsură ce “progresăm”, devenim din ce în ce mai tâmpiți. Așa că ajungi să te întrebi nu doar ce șanse de supraviețuire mai avem, ci și dacă, în actualul stadiu de “progres” ideologic și cultural, supraviețuirea ar mai avea rost.
Pe termen scurt, soluții (de avarie) mai există, cum există soluții și pentru ubicua mâzgălire a clădirilor de patrimoniu din capitală de către diverși pitecantropi: o mamă de bătaie sau câțiva ani buni de pușcărie, pe stil vechi, cu lanțuri la picioare, carceră și muncă silnică, până când noii barbari se învață, prin singura metodă pe care o pricep, frica, a) să respecte creația generațiilor de dinainte, mai inteligente și mult mai capabile de a produce ceea ce merită să se numească cultură și b) să își îndrepte acțiunile protestatare către instituțiile și persoanele care chiar au o legătură cu distrugerea mediului înconjurător și cu alte probleme ale societății contemporane.
Pe termen lung, chiar nu m-ar mira ca, odată ajunși la pensie, să fim eutanasiați de către fasciștii ăștia răzgâiați – și de ăia care vor veni după ei, cel mai probabil și mai siniștrii – care acum fac primii pași în cariera politică și exersează pe “relicvele burgheze” ale trecutului metodele de purificare ecologică pe care ulterior s-ar putea să le aplice și direct pe “oamenii trecutului”. Și tot de dragul planetei.
Autor: Alexandru Racu
Adauga comentariu