Alexandru Racu: “La un an de la declanșarea invaziei ruse din Ucraina se impun câteva concluzii”

La un an de la declanșarea invaziei ruse din Ucraina se impun câteva concluzii, dar mai întâi voi încerca să rezum pe scurt cauzele, mizele, consecințele și perspectivele acestui conflict.
Ar trebui să începem cu începutul; nu chiar de la Adam, ci doar de la disoluția Uniunii Sovietice, în 1991. Or adevărul e că Uniunea Sovietică – sau mai precis Rusia Imperială – nu a dispărut niciodată pe deplin. Formal a încetat să existe, însă armata rusă și-a menținut prezența „pacificatoare” pe teritoriul mai multor state ex-sovietice limitate de facto în suveranitatea lor de variile conflicte înghețate. Protejarea minorităților ruse, filo-ruse sau rusofone care nu recunoșteau legitimitatea noilor republici a devenit una din misiunile fundamentale ale noului stat rus, un imperiu fantomatic, ciuntit și șubrezit, însă nu lichidat pe deplin. Putin a preluat această misiune de la predecesorul său și îndeplinirea respectivei misiuni reprezenta pentru segmentele nostalgice, revanșiste și reacționare din cadrul armatei, birocrației și societății ruse unul dintre criteriile fundamentale ale legitimității sale. Putin a venit la putere ca să pună capăt nu doar disoluției economico-sociale care a definit anii 90, ci și tendințelor centrifuge și disoluției imperiului, a ceea ce mai rămăsese din el, mai exact. Din acest punct de vedere, acțiunile sale din Cecenia, Georgia și Ucraina aparțin aceleiași logici stabilizatoare. Liberalii din Occident l-au acuzat că vrea să refacă Uniunea Sovietică, obiectiv cel mai probabil exagerat, pe care nu cred să îl fi împărtășit vreodată, pentru că nu cred că e atât de lipsit de realism; dar cu siguranță era hotărât să conserve ce mai rămăsese din ea, anume sfera de influență rusească din statele care încă nu fuseseră absorbite în NATO, și să înghețe extinderea NATO la momentul 2004.
Ucraina nu a avut un conflict înghețat la începutul anilor ʼ90. Până în 2014, când tefelimea ucraineană, însuflețită de întreaga tefelime globală, încurajată de liderii occidentali și flancată de naționaliștii ucraineni a încercat să-i facă lui Ianukovici „ca lui Dragnea”, atunci când cel dintâi s-a răzgândit cu privire la un acord cu UE prost gândit de la bun început (gândit de parcă scopul lui era să dea foc Ucrainei). Logica a fost aceeași ca și la București: „comuniștii” și „corupții” câștigă alegerile cu voturile „babelor”, „știrbilor” și „proștilor” (adică cu voturile unor categorii sociale care nu ies în stradă, pentru că sunt lipsite de capacitatea organizatorică sau votează pragmatic-clientelar, nu ideologic și la limită fanatic); oamenii frumoși dau jos în stradă guvernul / președintele validat la urne, cu „statul de drept” pe constituție călcând, pentru că nu e suficient de european.
Doar că, spre deosebire de Dragnea, Ianukovici a avut spate. Putem să speculăm cu privire la modul în care ar fi reacționat Putin dacă acordul respectiv s-ar fi semnat în urma respectării procedurilor democratice și constituționale. Cert e că integrarea cu bâta a fost prea mult pentru el. Și nu doar pentru el. Ci și pentru o bună parte din cealaltă Ucraină, care la scurt timp după Maidan avea să iasă și ea în stradă, revendicând independența față de Guvernul de la Kiev care tocmai fusese schimbat prin mijloace violente și extraconstituționale. Dar poate și datorită profilului acestui electorat menționat mai sus, nu au ieșit totuși în stradă îndeajuns de mulți pe cât și-ar fi dorit Putin, iar câștigurile teritoriale din 2014 au fost relativ mici. Din jumătatea de Ucraină care votase cu Ianukovici, Putin s-a ales doar cu Crimeea și cu jumătate din Donbas, restul a fost luat cu japca și e clar că Putin spera la mai mult.
Niciun om lucid nu ar fi crezut că după această „lecție de democrație” Putin avea să își ia bărcuțele din Crimeea și să plece spășit la el acasă sau că avea să-i lase pe „adevărații ucraineni” – cei care, potrivit lui Putin, sunt convinși de faptul că sunt frați cu rușii – pe mâna armatei ucrainene și a batalionului Azov, trimise în Est ca să oprească dezintegrarea statului ucrainean. Cel mai probabil, dacă Crimeea nu ar fi fost anexată, ar fi devenit și ea o zonă de război precum Donbasul. Iar dacă Putin și-ar fi luat bărcuțele și ar fi plecat cu coada între picioare nu ar fi fost Putin, iar dacă nu ar fi fost Putin, nu ar fi fost pus în fruntea Rusiei, unde a fost pus cu misiunea de a opri dizolvarea sferei de influență rămase după prăbușirea formală a imperiului și de a reface onoarea Rusiei, statutul ei de mare putere, tratată ca atare pe scena internațională. Un lider slab nu avea nici cum să ajungă, nici cum să rămână în fruntea Rusiei, iar Putin a ținut tot timpul să demonstreze, așa cum știe el și cum se așteaptă de la el, că e un bărbat puternic. Tot astfel, era clar și că SUA nu vor intra în război cu Rusia pentru a proteja suveranitatea Ucrainei, așa cum au făcut în Războiul din Golf împotriva lui Saddam, deoarece Rusia are peste 6000 de bombe nucleare, iar Ucraina a fost invitată în NATO doar pe jumătate, suficient cât să îl stârnească pe rus, dar fără să beneficieze vreodată de garanțiile de securitate stipulate în Articolul 5. Date fiind circumstanțele, ucrainenii care au aruncat mănușa fie și-au asumat consecința transformării țării lor într-un nou Afghanistan, că era clar că la asta se ajungea atâta timp cât Putin nu blufa, fie au fost naivi și inconștienți. Europenii au fost pur și simplu idioți, americanii au fost cinici, dar lipsiți de viziune pe termen lung și stăpâniți de hybris, pentru că războiul e impredictibil și dacă te tot joci cu focul Armaghedonului, la un moment dat te arzi, în timp ce Putin a confirmat ceea ce se știa deja despre el încă din Cecenia: că, la nevoie, e un măcelar.
Fără îndoială, decizia lui Putin de a invada acum un an se explică printr-o eroare de calcul. Așa cum Ucraina și Occidentul l-au subestimat pe Putin, și Putin a subestimat determinarea ucrainenilor de a lupta și determinarea vesticilor de a-i înarma, supraestimându-și în același timp capacitățile militare. Niciun actor rațional n-ar fi invadat dacă ar fi putut să știe de dinainte consecințele, mai ales în condițiile în care alternative existau. La rigoare, Putin ar fi putut să stingă conflictul din Donbas anexând teritoriile respective, pe care oricum le controla de facto, după eșecul acordurilor de la Minsk. Dar e clar că a vrut mai mult și că a crezut că poate obține mai mult. Cât de mult, nu e clar, dar cel mult până la Nipru (pentru că dincolo de Nipru e deja fantezie și deși Putin a dovedit că poate să calculeze greșit, una e să calculezi greșit, alta e să bați câmpii). Bineînțeles, nu de „bieții civili” din Donbas i-a păsat, ăia fiind doar carne de tun pentru gloria Rusiei.
Însă nu cred că acțiunea lui Putin se explică doar printr-o eroare de calcul, adică prin faptul că Putin și-a supraestimat capacitățile militare, subestimând în același timp resursele de determinare ale Ucrainei și Occidentului. Cred că asta e doar aproximativ jumătate din poveste. Cealaltă jumătate ține de miză, iar când miza e mare oamenii sunt dispuși să și riște mult. Or e clar că pentru Putin Ucraina reprezenta o miză foarte mare, pe care Occidentul a subestimat-o și încă o subestimează. Și poate că a subestimat-o tocmai pentru că nu este o miză rațională, iar Occidentul gândește în termeni raționali. Însă din autosuficiență sau prostie, Occidentul nu e în stare să înțeleagă că alții gândesc în alți termeni. Din punct de vedere al raportului cost – beneficii, războiul nu rentează. Nici pentru Rusia, nici pentru Ucraina (la fel cum nu rentează nici pentru Europa – pentru America rentează, dar doar pe termen scurt și doar din perspectiva unei viziuni foarte înguste asupra interesului, în timp ce pentru China rentează, dar doar atâta timp cât nu devine nuclear și doar dacă nu se va sfârși cu democratizarea sau anarhizarea Rusiei). Dar ecuația se schimbă atunci când introducem alte elemente, precum naționalismul și prestigiul. Putin chiar crede că Ucraina e Rusia, la fel cum naționaliștii ucraineni sunt ferm convinși că derusificarea e precondiția suveranității ucrainene. Și unii și alții luptă pentru prestigiu / recunoaștere: Rusia luptă pentru recunoașterea statului de mare putere, care poate să își disciplineze vasalii și să își apere prin mijloace militare sfera de influență; ucrainenii luptă pentru recunoașterea statului de națiune pe deplin suverană, care ia decizii fără să se teamă de cum anume va reacționa Rusia la aceste decizii.
La un an de la declanșarea invaziei, eșecul militar al Rusiei – desigur, relativ, încă n-a ocupat nimeni Moscova – e limpede ca bună ziua. Nu doar că Ucraina nu a fost demilitarizată și denazificată, dar Rusia nu controlează nici măcar întregul Donbas și celelalte trei provincii anexate în octombrie. Din vara anului trecut, avansurile teritoriale ale Rusiei au fost nesemnificative, în timp ce Ucraina și-a recuperat în toamnă o porțiune semnificativă din teritoriile pierdute în prima jumătate a anului 2022. Din punct de vedere militar – dar și moral – Putin a dovedit că e un nimic cu arme nucleare și că dacă armele nucleare ar dispărea din Rusia nu ar mai rămâne nimic.
Însă deși din punct de vedere militar Putin clar a pierdut, lucrurile sunt mai puțin clare din punct de vedere economic și politic. Desgiur, sancțiunile economice pot încă să aibă efecte pe termen lung care nu se resimt pentru moment, o eventuală scădere a prețurilor pentru hidrocarburi ar putea să îngroape de tot economia Rusiei, odată plecat capitalul occidental, dar până una alta rușii mai au mult până să moară de foame (și până acum istoria a dovedit că sunt învățați cu greul). Tot astfel, până una alta, războiul se desfășoară în Ucraina, iar din motive lesne de înțeles, așa cum nu intervine direct în război, NATO nici nu le pune la dispoziție ucrainenilor rachete cu care să poată și ei să terorizeze populația Moscovei, așa cum e terorizată populația Kievului. Soldați mor de ambele părți, dar altfel războiul e inegal, întrucât civilii din Ucraina suferă mult mai mult decât cei din Rusia, iar asta și pentru că armele economice ale Vestului sunt mult mai puțin letale decât rachetele lui Putin.
Eșecul – desigur, relativ – al sancțiunilor economice e o victorie pentru Putin și o înfrângere pentru Occident. Nu cred că Putin știa de dinainte de război care va fi impactul acestor sancțiuni și la fel cum Occidentul a aflat, în urma războiului, că Putin e mult mai slab din punct de vedere militar decât se credea, și Putin – și odată cu el și China – a aflat că armele economice ale Occidentului sunt mai puțin eficiente decât au crezut unii (deși se poate argumenta că, dată fiind structura diferită a economiei, sancțiuni asemănătoare impuse Chinei ar avea un impact diferit). Mai mult decât atât, războiul a grăbit decuplarea Rusiei de la economia occidentală și restructurarea economiei rusești, ceea ce înseamă că de acum înainte presiunea economică pe care o va putea exercita Occidentul asupra Rusiei va fi nesemnificativă. Înainte, Occidentul avea cu ce să amenințe. Acum, după ce și-a cam jucat cartea, nu prea mai are cu ce.
Dar și mai spectaculos mi se pare succesul politic al lui Putin care, iarăși, nu putea fi anticipat înainte de război. Desigur, popularitatea lui Putin se poate eroda pe viitor, nu putem cunoaște cu certitudine starea de spirit a rușilor, dar adevărul e că după un an de război chiar nu s-a văzut mare lucru pe străzile și în piețele din Rusia. Putin a aflat așadar că nu are – cel puțin în viitorul apropiat – prea multe motive să se teamă de poporul său, că poate să ia cu arcanul 300000 de bărbați și să-i trimită la măcel după ce armata profesionistă a fost și ea tocată la greu în urma unei aventuri militare nesăbuite, măsură care în oricare țară din NATO ar fi stârnit, fără îndoială, o revoluție. Până una alta, rusul rabdă și dacă rusul rabdă, nici Putin nu are prea multe motive să dea înapoi prea curând.
Desigur, pentru a câștiga războiul, Putin are nevoie de mult mai mult decât atât, dar câștigurile obținute pe fronturile politic și economic s-ar putea să fie suficiente pentru a-l lungi încă mult și bine, în condițiile în care Rusia are resurse enorme, iar tehnologia chinezească probabil că va putea să o înlocuiască, cel puțin într-o anumită măsură, pe cea occidentală. Nici livrările de armament chinezesc nu le-aș exclude complet, mai ales în situația în care relațiile dintre China și Occident se înrăutățesc, iar strategia maximalistă a Occidentului în conflictul din Ucraina crește riscul unei catastrofe globale. Dacă Rusia chiar e dispusă să folosească armele nucleare în ipoteza unei înfrângeri totale în Ucraina, care continuă să reprezinte obiectivul declarat al lui Zelenski și al Occidentului, atunci poate că la un anumit moment dat China va decide că e în interesul ei – și al planetei – să ajute mai mult sau mai puțin discret Rusia să obțină, prin mijloace convenționale, măcar o pace onorabilă, cu atât mai mult cu cât China rămâne singură dacă Rusia pierde și se democratizează, iar dacă se ajunge la război nuclear nu mai rămâne mare lucru nici din China.
După un an de război în care n-a reușit să ocupe nici măcar Donbasul în totalitate, nu văd Rusia învingând prin nu știu ce ofensivă spetaculoasă sau cu nu știu ce armă secretă scoasă de la naftalină. Din punctul meu de vedere, există doar două necunoscute în acest război care s-a transformat de ceva vreme într-un război de uzură: a) dacă Ucraina va ceda prima și se va așeza la masa negocierilor, dispusă să facă concesii acceptabile pentru Rusia pentru a pune capăt războiului; b) dacă Putin va folosi armele nucleare în cazul în care Rusia își epuizează resursele – militare, economice, de răbdare – înainte ca Ucraina să cedeze sau în cazul în care o eventuală nouă ofensivă ucraineană, a cărei posibilitate nu aș exclude-o, reușește să împingă linia frontului dincolo de unde se afla aceasta înainte de 22 februarie 2022, astfel încât să nu mai existe nicio urmă de îndoială că Rusia pierde acest război.
Închei prin a spune că sunt complet resemnat în ceea ce privește conștientizarea responsabilă de către atlantiști – câțiva mai conservatori, cei mai mulți tefeliști – a „paradoxului pervers” care, potrivit lui Mearsheimer, caracterizează acest război: anume, faptul că cu cât Ucraina se descurcă mai bine pe câmpul de luptă, cu atât crește riscul unei escaladări catastrofale. Raționamentul e cât se poate de simplu și de evident. Și cu toate acestea, toți opăriții care nu gândesc, ci doar urăsc -sigur, o reacție inteligibilă până la un punct -, continuă să își repete mantrele despre necesitatea unei înfrângeri „totale”, „devastatoare”, „umilitoare” a Rusiei, deși niciunul nu explică cum poți înfrânge în acești termeni un stat cu peste șașe mii de bombe nucleare, nici de ce ar fi de dorit să încerci așa ceva, date fiind circumstanțele. Am ajuns la concluzia că discuția cu oamenii ăștia despre pericolul escaladării nucleare e cam la fel cum era discuția cu antivacciniștii despre pericolul nevaccinării: absurdă și complet sterilă. Unii oameni sunt pur și simplu incapabili să se întoarcă din drum. Indiferent de argumente, vor merge până la capăt, chiar și atunci când capătul e moartea, deoarece ficțiunea în care s-au investit și / sau turbarea care i-a cuprins devine mai puternică chiar decât instinctul de conservare. Așa că nu rămâne decât să îți pui nădejdea în Dumnezeu, căci altceva chiar n-ai ce să faci.

Autor: Alexandru Racu