Platonismul a propus ca model filosoful eliberat de orice fel de dogme, prejudecăți și ambiții lumești, fidel până la capăt rigorilor gândirii critice și dedicat întru totul idealului de a înțelege cât mai bine cosmosul pe care îl locuiește și originea sa. Creștinismul a propus ca model sfântul eliberat de patimi și dedicat întru totul iubirii de Dumnezeu și aproapele. Contemporanii noștri care latră revoltați la trecut, ce propun, de fapt? Care este modelul lor de om și prin ce anume excelează acel model?
Din câte pot să-mi dau seama, idealul uman contemporan este individul care latră cel mai abitir la trecut și contabilizează cât mai multe reclamații făcute pe motiv de discriminare. Nu mai contează dacă viața lui personală e sau nu un model de urmat, dacă reflectă câtuși de puțin intransigența cu care intervine periodic în discursul public, dacă face ceva concret pentru minoritățile pe care le apără cu atâta patimă și, în general, pentru omul de lângă el. Vorbim de un tip uman care nu se judecă prin felul în care trăiește, gândește și prin ceea ce face, ci doar prin faptul că “ia atitudine”, ceea ce nu e greu deloc, cel puțin în climatul social contemporan, nu spune nimic despre valoarea sa interioară și e îndeajuns pentru a-l face să se simtă mulțumit cu sine însuși.
Iar când se compară cu oamenii altor epoci, care își setau standardele de excelență mult mai sus, întotdeauna se compară din perspectiva respectului (afișat) față de minorități sau al modelelor educaționale nontraumatizante întrucât antiautoritare, singurul domeniu unde el excelează, iar anticii sau medievalii stau întotdeauna mai prost ca el.
Autor: Alexandru Racu
Adauga comentariu