Alexandru Racu: „Fiecare înțelege democrația ca pe un sistem în care el dă cu parul”

1. Cercul vicios al radicalizării continuă. Nimic nou pe frontul de Vest. Și republicanii și democrații au dat cu parul, au călcat în picioare legile fundamentale ale țării și ale bunului simți, precum și drepturile celorlalți, au susținut fapte alternative, au contestat legitimitatea alegerilor atunci când nu le-a convenit rezultatul, s-au purtat unii față de ceilalți nu ca niște concetățeni, ci ca două bande rivale care nu iau prizonieri. Și de fiecare dată când una dintre bande acționează în acest mod, cealaltă se dă de ceasul morții și face pe victima nevinovată. Fiecare înțelege democrația ca pe un sistem în care el dă cu parul și ălălalt se conformează docil valorilor democratice pe care el le impune cu parul. Doar că atunci când dai cu parul nu te poți aștepta decât la faptul că și celălalt va face la fel. Desigur, atitudinile astea se regăsesc mai ales la extremele celor două partide. La mijloc, sunt prinși niște moderați care reușesc tot mai greu să facă față echilibristicii în condițiile în care extremiștii se înmulțesc și devin tot mai radicali. Cei mai înțelepți s-au retras deja de ceva vreme și privesc de pe margine scârbiți, îngroziți sau resemnați.

2. Știm bine, întotdeauna sunt de vină “infiltrații”. Așa gândește orice psihopat. Când comite o crimă sau un abuz evident, e ferm convins că victima e de fapt el, că el doar s-a apărat. Infiltrații erau să o linșeze pe femeia jandarm la protestele rezist, infiltrații au luat cu asalt Capitoliul, infiltrații au comis pogromurile “abuziv” atribuite legionarilor ș.a.m.d.

3. Cea mai jalnică atitudine o au cei care pe de o parte susțin că s-au furat alegerile, dar pe de altă parte se dezic de protestatarii care au luat cu asalt Capitoliul, în ideea că așa ceva nu se face. Îmi pare rău, dar în cazul în care alegerile au fost furate, chiar așa se face că doar asta se mai poate face. Dacă se încalcă regula de bază a democrației, în speță corectitudinea alegerilor, insurecția rămâne singura opțiune, iar cei care recurg la această opțiune nu pot fi blamați, în orice caz, nu mai mult decât opoziția din Bielorusia. Așadar, nu poți să susții în același timp că alegerile au fost fraudate și să te dezici de violența protestatarilor. Iar dacă alegerile nu au fost fraudate, dar tu susții că au fost fraudate, atunci ești complice moral al atacului la adresa ordinii de stat. Indiferent de ce permite legea, ar fi timpul ca unii să înțeleagă că nu poți bate câmpii inocent. Au fost fraudate alegerile în SUA? Revenim la problema încrederii. Firește, nu am numărat eu voturile. Dar nu cred că dacă ar fi existat dovezi în acest sens, Curtea Supremă a SUA, cu șase judecători conservatori dintre care trei numiți de Trump ar fi respins în unanimitate cererea de invalidare a alegerilor pe motiv de fraudă (în 2000, după Bush vs. Gore, votul la Curtea Supremă a fost de 5/4). În rest, Trump doar a fost Trump: un narcisist infantil și iresponsabil. Nimic nou pe frontul de vest. Cei care i-au susținut teoria referitoare la alegeri trebuie să-și asume responsabilitatea morală pentru ce s-a întâmplat ieri.

4. Dar dincolo de responsabilitatea morală a lui Trump și a unui număr semnificativ de politicieni republicani, o altă mare parte din vină o poartă responsabilii cu securitatea. Se știa de mult timp de marșul acesta, marșuri similare din trecut au avut parte de violență și cu toate astea poliția a fost complet nepregătită și complet depășită de situație, la fel cum s-au dovedit a fi și serviciile secrete americane, alte instituții care înghit bucăți uriașe din bugetul SUA, atunci când au avut loc atentatele de la 11 septembrie. S-au avansat mai multe teorii. Unii au dat vina pe belemismul utopic al autorităților din DC care în mod deliberat nu au chemat îndeajuns de multe forțe de ordine pentru a rămâne fideli crezurilor lor stupid-infantile referitoare la subfinanțarea sau chiar abolirea poliției și ca să nu semene cu Trump, care cu ceva luni în urmă a făcut o demonstrație de forță cu protestarii, zice-se pașnici, care se strânseseră în fața Casei Albe. Alții arată cu degetul spre autorități federale care s-ar afla încă în subordinea lui Trump. Alții spun că poliția ar fi plină de fani înrăiți ai lui Trump, care sunt mână în mână cu Proud Boys și alte organizații, legătură care a devenit tot mai strânsă după protestele din vară și inițiativele cvasi-anarhiste ale unui număr semnificativ de democrați. În fine, alții au avansat și teza unui non-combat deliberat al autorităților menit să întărească sperietoarea anarho-fascismului care să justifice un nou val de represiune la adresa populiștilor. Deja, Trump a fost dat afară și de pe Facebook și de pe Twitter. Oricum ar fi, și oricum s-ar împărți vina, vorbim de o prestație complet jenantă a aparatului de securitate american.

5. Au fost odată niște oameni frumoși și cu multe figuri în cap care au vrut să ia totul, ferm convinși că li se cuvine: roadele creșterii economice și beneficiile globalizării, monopolul asupra culturii, dreptul privatizat de a cenzura pe cine vor mușchii lor cei toleranți. Dar într-o zi, în 2016, s-au trezit că au pierdut alegerile și că, vrând să ia totul, au ajuns să nu mai aibă absolut nimic în comun cu ceilalți de la care voiau să ia totul și care au rămas în urmă din toate punctele de vedere. Nici măcar criteriile pe baza cărora se poate stabili cât fac 2+2. Or democrația nu poate supraviețui fără un minim consens etic și epistemologic. Când nu mai există consens nici măcar cu privire la criteriile ce garantează validitatea unor alegeri se ajunge, inevitabil, la violență ca formă de reglementare a relațiilor sociale. Din ciclul violenței vom ieși abia atunci când vom învăța să-i respectăm pe cei cu care nu suntem de acord și atunci când vom înțelege că democrația e incompatibilă cu fanatismul cruciat și iacobin, fiind în schimb un sistem de negociere chibzuită și de împărțire cât mai echitabilă a puterii. Când practica democratică, chipurile, începe să semene tot mai mult cu un joc de sumă zero, e clar că democrația a intrat în declin.

6. Celor care vor veni la mine cu dihotomii stupid-infantile să-mi explice cum răul cel mare e de fapt la sexo-marxiștii democrați de care doar Trump ne apără – ca și cum nu poți să fii critic față de ăia, păstrându-ți în același timp luciditatea cu privire la trumpism – le răspund cu un citat din Titus Livius despre declinul Imperiului Roman care reflectă foarte bine actuala fundătură în care a ajuns Imperiul American:

“our vices have attained to such a height of enormity, that we can no longer endure either the burden of them, or the sharpness of the necessary remedies.”

Alții or mai avea proiecte sau și-or mai face iluzii. Eu devin tot mai convins că singura alternativă a rămas contemplația, indiferent dacă privești la televizor spectacolul cu o pungă de popcorn în mână sau dacă privești, la rugăciune, icoana luminată de candelă.