În ultimii ani, aproape toate marile puteri nucleare au forțat liniile roșii ale adversarilor care dețin la rândul lor capacitatea de a împinge ostilitățile spre scenariul unei escaladări catastrofale.
După ce s-a lansat într-o aventură sângeroasă și iresponsabilă, Rusia a amenințat în repetate rânduri cu utilizarea armelor nucleare, dar în ciuda acestor amenințări, SUA, Franța și Marea Britanie au continuat să furnizeze Ucrainei armamentul și sprijinul necesare pentru lovituri tot mai îndrăznețe, inclusiv asupra bombardierelor strategice pe care Rusia le-ar folosi în cazul unui război nuclear.
India și Pakistanul tocmai au încheiat un război de scurtă durată.
În același timp, Israelul s-a apucat de genocid la adăpostul arsenalului nuclear și a atacat în repetate rânduri Iranul, sperând că va reuși să târască și SUA într-un război total cu regimul de la Teheran, aliat de bază al Rusiei în războiul cu Ucraina și unul dintre principalii parteneri comerciali ai Chinei.
Nu cunosc capacitățile militare ale Iranului, dar mă gândesc că nu e exclus scenariul în care acesta ar putea, cu mijloace convenționale, să provoace pagube îndeajuns de mari Israelului încât acesta să fie silit să recurgă la opțiunea nucleară. În plus, după ce ai omorât deja în Gaza 60000 de oameni, bucată cu bucată, iar jumătate din țară ar vrea să-i omori pe toți, s-ar putea ca pragul psihologic pentru o astfel de decizie să fi coborât semnificativ.
China și Coreea de Nord încă n-au intrat în joc, dar o pot face oricând.
Ce se poate constata e că toate aceste escaladări care încă nu au dus la catastrofă nu au făcut decât să hrănească apetitul generalizat pentru escaladare. E ca la droguri. Mărești constant doza și devii tot mai indiferent față de pericolul de moarte. Nimeni nu mai pare să răsufle ușurat după ultima încălcare a unei linii roșii, deoarece dezastrul a fost, slavă Domnului, evitat de data asta, ci, din contră, toți (nu doar părțile implicate direct) par să prindă și mai mult tupeu, pe principiul hai că se poate, alimentând astfel spirala escaladării care cumva trebuie să se termine. Și tare mă tem că o să se termine prost.
Și mai grav mi se pare faptul că nu vorbim doar de manevrele unor kim jong uni nebuni care și-au luat popoarele ostatece, ci mai degrabă de o nebunie destul de populară, de o demență militară care se bucură de un sprijin larg în rândul popoarelor, cel puțin în Rusia, Occident și Israel (bănuiesc că și în India, Pakistan și Iran, deși știu mai puține despre situația internă din aceste țări). Nimeni nu mai vorbește de mutually assured destruction, adică de realitatea ultimă a lumii în care trăim, ci toată lumea pare să se fi întors în vara lui 1914, când victoria totală asupra unei mari puteri era încă posibilă.
Sincer, dacă mă întrebați pe mine, eu cred că vom avea o șansă să ne dezmeticim, să ne trezim la realitate, abia după prima bubuială cu nor ciupercă, deși nu e deloc clar dacă vom fructifica măcar această ultimă șansă. Oricum, e o atmosferă generalizată de concert Slayer. Iar cei care nu sunt cuprinși de frenezia războiului par să fie copleșiți de resemnare și sentimentul neputinței. În fond, ce ai putea să faci când atât de multă lume vrea cu înfrigurare să afle până unde poate fi întinsă coarda?
Autor: Alexandru Racu
…desi spui bine in final, tot spalat pe creier si indoctrinat ramii, asa cum dovedesti la inceputul postarii…
A fost in Coreea de Nord? trebuie sa mergi ca sa vorbesti.
Nu sti, nu vorbi!
…
Daca nu ai facut armata esti pe afara de subiect.