Cred că nu înțelegem ce se întâmplă cu noi astăzi, cum de am ajuns pe buza prăpastiei, dacă nu înțelegem rolul pe care îl joacă în mentalul colectiv al Occidentului contemporan copilul și victima, dacă nu înțelegem cât de vulnerabili au ajuns să fie occidentalii în fața șantajului emoțional practicat de copil și victimă, reală sau închipuită, sau de alții în numele lor. În fond, vorbim de patologiile extreme ale hiperindividualismului contemporan sau de criza terminală a liberalismului.
Când se dă copilul cu fundul de asfalt ne executăm, nu pentru că îl iubim, ci ca să ne păzim de oprobiul public, ca să arătăm că suntem părinți mișto, chiar dacă făcând asta îl nenorocim și pe copil, și societatea în care va trebui să trăiască alături de alți copii cu aceeași mentalitate, iar în ultimă instanță și pe noi înșine.
La fel și cu victima. Dacă unul din 100 de copii se simte prost în cadrul heteronormativității, adică în cadrul naturii care a făcut posibilă existența noastră și ne face posibilă perpetuarea, ne apucăm să-i fluidizăm programatic pe ceilalți 99, indiferent de consecințe. Pentru că trebuie să arătăm că ne pasă de victimă și suntem deschiși la minte.
Tot astfel, deși încercăm să convingem lumea că pornim la drum cu un proiect politic absolut necesar, fără de care sute de mii de copii din România vor continua să se culce nemâncați, aruncăm în aer tot proiectul pentru că e inacceptabil ca portdrapelul acestui proiect să nu fie o femeie romă lesbiană și atee (cum zicea Remus Cernea) sau un lucrător sexual transsexual; pentru că trebuie, din nou, să fim alături de victimă și să arătăm că ne pasă și suntem deschiși la minte. După care ne mirăm că nu ne ia lumea în serios, că nu ne crede atunci când zicem că ne pasă cu adevărat de sărăcia cu care se confruntă jumătate de țară și chiar avem soluții la această problemă.
E suficient să ajungem la concluzia că fără a distruge economia, școala și condițiile normalității psihice există un risc semnificativ ca bunica să moară la 70 de ani în loc să apuce 75. E clar ce vom alege. Opțiunea morală. Adică aia nucleară. Vom face tabula rasa din tot ce există și am acumulat timp de sute de ani ca să arătăm că ne pasă, fără să ne mai pese dacă leacul nu e cumva mult mai rău decât boala, dacă nu o să-i omorâm pe toți cei tineri și sănătoși și odată cu ei o să moară, inevitabil, și categoriile vulnerabile care, prin definiție, depind de ei.
Apoi, aceiași oameni care voiau să salveze vieți cu orice preț, chiar cu prețul distrugerii unui număr mult mai mare de vieți, vor să salveze și Ucraina cu orice preț, chiar cu prețul unui război nuclear care o să-i omoare pe toți. Zelenski e copilul teribil al umanității și victima abuzată de masculul toxic Putin, deci trebuie susținut cu orice preț, fără compromisuri și fără jumătăți de măsură.
Nu contează că nenorocim mult mai mulți oameni, poate chiar pe toți definitiv, pentru că aici nu e vorba de dragoste. Ci doar de indignare morală care ne întunecă cu totul gândirea, de nevoia de arăta că ne pasă. Nu rezistă natura umană sau natura în general la aceste experimente extreme? Să se ducă dracu’, și noi cu ea, că natura oricum n-a respectat vreodată drepturile copilului și sensibilitățile victimelor.
Sigur, or fi și decidenți care instrumentează cinic aceste reflexe și fac profit de pe urma războaielor și a pandemiilor. Dar nu cred că ar putea să facă asta dacă nu am fi condiționați culrural să reacționăm în acest mod, fără niciun fel de interes pecuniar sau material ascuns, chiar dacă în adâncul sufletului nu suntem sinceri, pentru că nu de oameni ne pasă, de fapt, ci doar de propria imagine, care poate fi oricând linșată de furia morală a lumii bune din care vrem să facem parte. Dacă ne-ar păsa de oameni, am încerca să minimizăm răul și suferința, nu am călca pe cadavre cuprinși de furia morală și turbarea activistă, ne-am asuma responsabilitatea de a și gândi, nu doar de a simți cum trebuie.
Resorturile acestor reflexe s-ar putea să fie mai adânci și să vină dintr-un creștinism gnostic care între timp l-a rupt pe Fiul de Tatăl, harul de natură, iubirea de dreptate și râvna (convertită în activism) de măsură și discernământ. Pentru Voegelin, gnosticismul reprezenta esența ascunsă a modernității, ideea că lumea trebuie distrusă și înlocuită cu o nouă lume neîntinată de rău, iar sentimentul gnostic de revoltă e atât de puternic încât întunecă cu totul judecata, ceea ce înseamnă că în cele din urmă distrugem lumea chiar și dacă nu o putem înlocui cu o alta mai bună, chiar și dacă nu o avem decât pe asta, pentru simplul motiv că imperfecțiunea și imoralitatea ei ne stârnesc o furie distructivă pe care nu o mai putem controla.
Și poate că asta e consecința inevitabilă a pierderii credinței că Dumnezeu poate să îndrepte el, la vremea potrivită, ce nu putem să îndreptăm noi, că suferința și nedreptatea au un sens, dincolo de lumea asta, chiar dacă nu putem să-l înțelegem, și că în timp ce lumea e creația lui Dumnezeu care trebuie tratată cu respectul cuvenit, noi nu suntem dumnezei îndreptățiți (din punct de vedere moral) să se joace de-a Apocalipsa.
Probabil că Putin nu i-a înțeles și i-a subestimat pe “fătălăii” occidentali. El a crezut că poate să-i sperie pe fătălăi (bărbații care poartă rochie) cu bomba nucleară. A operat cu distincția clasică macho / fătălău (cu sex incert) care se sperie când cel dintâi își încordează mușchii nucleari. N-a înțeles că același impuls care îi scoate pe occidentali în stradă la parada gay și care nu are aproape nicio legătură cu desfrânarea îi predispune în același timp și la tendințe suicidare, sub forma brinkmanship-ului nuclear, astfel încât se poate spune despre occidentali ceea ce s-a tot spus despre ruși (mă rog, cei care au spus-o au fost denunțați ca agenți ai rușilor și mai nou li se reproșează că “nu sunt bărbați adevărați”): Nu e bine să-i provoci.
Autor: Alexandru Racu
Adauga comentariu