Autoritatea este o componentă fundamentală a relațiilor societății, a stabilirii raporturilor dintre oameni, absența ei fiind anarhia dusă la extrem. Nu trebuie confundată cu forța, forța putând exista în afara autorității.
Alexandre Kojève definește autoritatea ca „posibilitatea pe care o are un agent de a acționa asupra celorlalți, fără ca aceștia să reacționeze împotriva lui, deși ar fi capabili s-o facă”, mai exact „agentul poate schimba datele umane exterioare, fără să aibă de suferit o contralovitură, adică să se schimbe el însuși în urma acțiunii sale”. Filosoful francez afirmă că, în final, autoritatea „este posibilitatea de a acționa fără a face vreun compromis”(volumul „Noțiunea de autoritate”, editura Tact, 2012).
Pe palierele evoluției, în teoriile teocratice, pe filon scolastic, autoritatea îi aparține lui Dumnezeu, absolut toate manifestările de autoritate provenind de la el, Platon plasează autoritatea pe Justiție, Aristotel pe Înțelepciune, iar Hegel o reduce la relația Stăpân-Sclav, Învingător-Învins. Între cele patru teorii nu există căi de comunicare, fiecare susține că deține adevărul.
Focalizând teoria pe practica politică, după mine, este ușor de observat că n-ai cum să vorbești de-o autoritate indiscutabilă, mereu e loc de revolte, de împotriviri, deținătorul autorității (monarh, președinte, parlament) ne-deținând controlul total prin consens. Recurgerea la forță e semnul slăbiciunii autorității.
În regimurile democratice actuale, unde puterea e departe de oameni, autoritatea pălește, se rarefiază prin controverse. Prin vot, se transferă de bunăvoie autoritatea de la cetățean, cetățeanul fiind depozitarul autorității numai în perioadele electorale. Cedând autoritatea, către parlament și președinte, el nu mai are „posibilitatea de a acționa fără a face vreun compromis”, cum spune Kojève. Alții decid în numele său, fără o posibilitate de control 100%, astfel ca rezultatele nedorite să-și arate efectele.
Prin dignitism, pentru prima dată în istorie, cetățeanul este chiar autoritatea, parlamentele fiind desființate, neavând de ce să-și dea „o contralovitură”. Autoritatea nu mai e la un „agent” intermediar și vremelnic. Desigur, pe această rută ideologică, mulți au de pierdut, dar și mai mulți de câștigat. Bem o bere în cinstea lui Hegel, ca Stăpâni!
Alexandru Petria
Pentru cei nefamiliarizați cu doctrina mea, dignitismul, o să citez ce am spus într-un interviu pentru Vișegrag Post: „sunt dignitist, ideologie pe care mă străduiesc s-o elaborez în această perioadă. Ea are trei trăsături principale:- 1. Alocația de demnitate, un venit livrat de stat fiecărui cetățean de la naștere până la moarte, pentru ca nevoile fundamentale să nu-i cenzureze libertatea; 2. Votul direct, electronic, care duce la desființarea parlamentelor, oamenii neavând nevoie de intermediari (parlamentarii) care să le reprezinte interesele; 3. suveranitatea statelor nu suportă discuții.
Fiecare stat trebuie să aibă controlul asupra băncilor, a industriei de armament, a celei farmaceutice, a energiei și a rezervelor de apă. Sunt suveranist, nu naționalist pe criterii etnice. Dignitismul e o întrepătrundere chibzuită între stat și capitalul privat.”
Autor: Alexandru Petria
Sursa: Alexandru Petria
Interesant concept. Ar putea chiar sa functioneze atata timp cat poti constrange oamenii sa mai si munceasca? Altminteri de ce ar face-o? Ar sta toata ziua pe net la vot.
Spor la treaba!
…igni…
O chestie spinoasa este din păcate însăși dreptul de vot. La o problema supusă la vot se găsesc soluții care de multe ori nu sunt adecvate sau nu sunt cele mai inteligente. Ele vor fi adoptate doar pt ca convin mulțimii de multe ori neștiutoare sau cu grad mic de cultura și instructor. Nu ca parlamentarii ar fi mai breji dar este marea dilema a democrației. Indemnizația pe viata e ok cat timp trăim într-o societate post industriala prosperă.